Tristetea tancurilor

Tristețea tancurilor este o poveste de dragoste. Tancurile din acest roman nu vor trage niciun obuz, nu vor participa la nicio bătălie. Mai mult chiar, aceste tancuri imaginare sunt vechi, ruginite, scârțâie din încheieturi, se târăsc jalnic prin noroi. În schimb, uruitul lor și zăngănitul șenilelor sunt înfricoșătoare. Ele ne vor însoți pe parcursul povestirii, amintindu-ne că dragostea este o întreprindere complicată, adesea primejdioasă și întotdeauna riscantă, pentru care noi nu suntem pregătiți.

O idilă între doi tineri, aflați la trecerea peste pragul copilăriei, înflorește într-unul din cartierele așa-zise „romantice” ale Bucureștiului, prin anii ’60. Cartierul este descris în mod părtinitor; autorul are nostalgii care orbesc realitatea adeseori urâtă a vremurilor, scoțând în evidență farmecul clădirilor interbelice, parfumul teilor ce brăzdează artera principală, umorul, bucuria și tristețea oamenilor, pitorescul micilor comercianți ambulanți. Imaginile se îmbină parcă spre a crea un fundal idilic, pe care tinerețea și speranțele se desfășoară într-o perfectă ambianță. Vise!

Viața își urmează cursul. Au loc despărțiri, lacrimi și dezamăgiri. Frustrările proprii regimului politic totalitar nu întârzie. Adaptarea în scopul supraviețuirii urmează, dar, odată cu ea, calitatea vieții devine mai cenușie. Unii se supun, alții decid să se rupă de țară și să-și riște norocul, undeva, dincolo… Se produce ruptura. Apoi, fiecare își urmează soarta. Cei rămași vor trece prin crize de tot felul. Le va fi frig, foame, vor naviga printre dărâmăturile unui cutremur devastator și vor îmbătrâni prea devreme. Vor găsi un refugiu în sex. Un sex lipsit de dragoste, un înlocuitor al acesteia, o fericire virtuală de câteva minute.

Cei plecați vor fi, poate, stăpâni pe viața lor. Vor încerca să pună ordine într-o societate necunoscută și, chiar dacă vor reuși, bucuria le va fi incompletă.

Tancurile îi vor însoți și vor trece cu ei toate serpentinele vieții. Ele le vor aminti mereu de dragostea pierdută, de dezrădăcinare, în general.

Cei plecați vor putea oare să uite? Vor încerca măcar să uite? Călărind acum în lumea largă pe cai mari, vor fi ei capabili să-și îndemne armăsarii înapoi, spre lumea pe care au părăsit-o odinioară?

Dragostea scursă de-a lungul urmelor lăsate de șenilele tancurilor în noroi va putea fi oblojită cu licoarea uitării? Numai tancurile, în tristețea lor, vor dezlega enigma.