Urmând semnele către grădina din vârful dealului, a urcat scara din spatele vilei vechi și a ajuns într-o poiană cu palmieri tropicali, care alcătuiau un crâng verde și luxuriant. Când a intrat, a zărit o fântână arteziană de marmură care susura lângă o bancă etruscă frumos sculptată. Încercând să-și limpezească gândurile, s-a așezat un moment în locul acela liniștit, învăluit în verdeață și în sunetele de împerechere de la mijlocul verii ale unui cor de cicade. Cât ținuse prânzul, mintea i se contorsionase ca un acrobat de la Cirque du Soleil, din cauza lui George și a mamei lui. De ce erau ceilalți atât de nemilos de critici? Surorile Ortiz erau niște ipocrite. Nu le plăcea stilul «țipător» al doamnei Zao, dar nu erau și ele țipătoare în felul lor? De câte ori le vedea, purtau ținute imaculate din cap până-n picioare, iar sultana însăși confirmase că surorile se îmbrăcau în haine haute couture. [...] În același timp, Lucie era foarte supărată pe ea însăși. De când fusese cu George la Casa Malaparte, se gândea obsesiv la faptele ei. Îi era rușine că își îngăduise să plângă în brațele lui. Niciodată nu hohotise atât de dramatic în fața nimănui, nici măcar a mamei sale, și se întreba ce o fi crezând acum el despre ea.