Un grajd de vite în miez de iarnă moldovenească. Doi băieți-soldați adorm pe paie, lângă vaci, în miros de bălegar cald. E o odihnă cum nu mai găsiseră nici în cele mai bune case ale refugiului.

Dimineața, îi trezește glasul aspru al sergentului. Viața merge mai departe.

O căruță cu coviltir pleacă prin ceață. Mama e în față, copiii mici în spate.

Câinele fuge câțiva pași după ea, se oprește, se uită înapoi la cei doi băieți rămași, apoi pornește din nou. Zăvorul porții cade. Nimeni nu mai spune nimic.

Un om rănit zace pe un câmp din Dobrogea. Se leagă peste piept cu brâul roșu de acasă și așteaptă noaptea sub stele. Dimineața trece un țăran cu nevasta lui. „Nu mă lăsați să mor aici.” Nu-l lasă.

Aceasta este una dintre fețele mai puțin cunoscute ale Primului Război Mondial: nu marile bătălii, ci felul în care războiul pătrunde în viața oamenilor obișnuiți și schimbă pentru totdeauna ceea ce părea firesc și statornic.

S-au arătat semne este, poate, cea mai directă apropiere de omul Ernest Bernea – o lume refăcută din lucruri trăite, privită prin ochii unui copil care vede cum casa, orașul și liniștea de altădată se destramă sub umbra războiului.

Scrisă la Vaslui în 1939 și rămasă zeci de ani în manuscris, această carte apare acum pentru prima oară.