Antoine de Saint-Exupéry este unul dintre acei scriitori la care viața se împletește atât de strâns cu opera, încât e extrem de anevoios să le distingi una de cealaltă. El întruchipează tipul „scriitorului aventurier“, iar cărțile sale, inspirate din viața de aviator, pot fi calificate, dintr-un punct de vedere, drept „romane ale experienței“. Dar autorul Micului Prinț nu este doar un personaj aventuros, ci și un poet capabil să scrie admirabile pagini lirice, un spirit neliniștit, preocupat de rosturile mai adânci ale existenței. Din această perspectivă, Pământ al oamenilor este o operă exemplară. Ea poate fi privită ca un memorial cu inserții eseistice, ca un roman al experienței, ca un poem dedicat vieții de aviator (iar într-un sens mai larg – omului însuși), ba chiar ca o versiune modernă a povestirilor filozofice din secolul al XVIII-lea, căci fiecare dintre episoadele cărții sunt menite să ilustreze adevăruri cu caracter general, desprinse din sistemul de valori al umanismului.

Octavian Soviany

„Pământul ne învață mai multe despre noi înșine decât orice carte. Pentru că ni se împotrivește. Omul se descoperă pe sine atunci când are de înfruntat un obstacol. Dar pentru a o scoate la capăt îi trebuie o unealtă, îi trebuie o rindea sau un plug. Lucrând pământul, țăranul smulge, puțin câte puțin, secretele naturii, iar adevărul pe care îl descoperă este universal. Tot așa avionul, unealta liniilor aeriene, pune dinaintea omului toate problemele vechi.“

Antoine de Saint-Exupéry

Cartea Pământ al oamenilor a apărut în 1939 și a fost recompensată cu Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze, fiind considerată, alături de Micul Prinț, capodopera scriitorului (în mai mare măsură decât romanul postum, neterminat și neadus la forma lui definitivă, Citadela).