O nouă ultimă zi începe înainte de Crăciunul lui 2011, la douăsprezece trecute fix, și se încheie puțin după intrarea în 2013. Anul 2012 devine „cronotopul metaleptic” al unei cărți în care nu se întâmplă, seinfeldian și flaubertian, (mai) nimic, exceptând „catalogul mișcărilor zilnice” ale protagonistului, adică diverse tribulații de cuplu, boli, convalescențe, telefoane, filme, surfing pe net și zappinguri la televizor, deambulări fie strict domestice, fie prin Paris sau aiurea, călătorii cu avionul dinspre Franța spre România și viceversa, relația cu mama rezidentă la un cămin de bătrâni din țară, întâlniri pasagere cu amicii ș.a.; mișcări „transcrise” în fluxul și refluxul lor interior, de la limita inarticulabilului – cu ezitări și blancuri – la locvacitate, prin filtre autoironice sau fără distanță, patetic, pe pragul ultimei respirații, într-un registru stilistic și existențial întins de la vulgaritate la poezie. Totul în contextul evenimentelor și nonevenimentelor din lumea exterioară: alegerile prezidențiale din Franța câștigate de Hollande, sărbători laice și religioase, „puciul” uselist de la noi, suspendarea lui Traian Băsescu, interimatul lui Crin Antonescu, referendumul în urma căruia președintele s-a întors la Cotroceni, apocalipsa mayașă etc. Limitele dintre spațiul ficțional și cel real sunt depășite în ambele direcții, realitatea dând încă de pe-atunci semne că se pregătește să bată ficțiunea – iar astăzi nu chiar asta se-ntâmplă, într-un „time out of joint”, chiar dacă unora nu le vine-a crede și își închipuie că ne aflăm „în cea mai bună dintre lumile posibile”? Fiecare zi, așadar, ca o nouă ultimă zi... O zi mai lungă decât un veac de singurătate.