«Mai este Caragiale contemporanul nostru? Dar oare este chiar atât de important pentru un scriitor să fie contemporanul cuiva? Al nostru? Suntem chiar atât de importanți, noi? Și, odată cu această întrebare retorică se naște paradoxul: de ce un geniu absolut și etern – precum Shakespeare sau Goethe, Eminescu sau Caragiale – are nevoie de un contemporan relativ, anonim și efemer, pe care îl și înlocuiește periodic, la fiecare sfert sau jumătate de veac? Aici rezidă misterul pactului „democratic“ dintre creator și cititor sau spectator; „clauza“ confidențială. S-ar părea că eternitatea are nevoie de provizoriu și efemer, de ridicol și nesemnificativ ca să se justifice în fața unei posterități utopice, numite neant. Pentru Caragiale, care – mărturisea el, „simt enorm și văz monstruos“ (Grand Hôtel „Victoria Română“) –, orice text, fie el dramatic sau liric, „oglindește“ nu numai realitatea socială, ci și realitatea textuală: textele anterioare sau colaterale, dar, la fel de bine, se poate reflecta pe sine, în jocuri de oglinzi lexicale, sintactice, semantice sau simbolice. » Narcis ZĂRNESCU