Fericirea, emoțiile, dependențele, fricile, credințele, performanțele, capacitatea sau incapacitatea noastră de a ne schimba sunt doar efectul interacțiunilor dintre neuronii noștri? În zilele noastre, totul sau aproape totul pare să-și găsească explicația în creier, neuroștiințele și științele cognitive captând interesul publicului larg. Pe baza experienței sale de cercetător în domeniul neuroștiințelor autorul se întreabă dacă nu cumva proliferarea discursurilor despre creier, această neuromanie pe care o întâlnim în prezent, se face cu prețul unor simplificări, aproximări sau chiar neadevăruri. Răspunsul îl găsim în această carte al cărei scop este acela de a le da cuvântul oamenilor de știință și de a face accesibile lucrările lor, cu limitele și precauțiile aferente, pentru a nu mai fi condamnați la discursuri caricaturale care instrumentalizează cercetările despre creier din motive ideologice sau comerciale, oferind cititorului acces la ce spun cu adevărat neuroștiințele și științele cognitive, și nu doar ce se presupune că ar spune.

Albert Moukheiber este doctor în neuroștiințe și psiholog clinician. A scris lucrări despre timiditate, anxietatea socială, opinii și percepții abordate din perspectiva neuroștiințelor.

Imaginați-vă o persoană care lucrează unsprezece ore pe zi pentru un patron abuziv și lipsit de considerație, care nu mai are viață socială și care petrece prea puțin timp cu copiii săi. Această persoană ajunge să dezvolte o tulburare depresivă majoră. Aceasta este, evident, rezultatul unor dezorganizări la nivelurile macro și mezo. Ar fi absurd să pretindem că asta provine dintr-o dereglare electrică neuronală care ar trebui corectată. Depresia sa face parte la fel de mult din creierul șefului său cât și din al său, dar consecințele pentru fiecare nu sunt aceleași. Modurile și ritmurile noastre de viață cauzează o problemă, și în loc să ne confruntăm cu aceasta, ne concentrăm asupra individului, asupra creierului său. Abordarea rămâne individuală. Totuși, aceste mecanisme de retroacțiune circulară pot și ar trebui să fie luate în considerare în terapie. 

Autorul

Presupusa noastră dependență de ecrane a devenit un subiect și chiar o problemă socială urgentă de abordat. Se vorbește despre dependență, ca și cum ecranele ar fi devenit un nou drog. O logică similară se joacă aici: legătura între dopamină și plăcere o reflectă pe cea stabilită între anumite circuite dopaminergice și dependență. Într-adevăr, anumite substanțe adictive, cum ar fi opiaceele, nicotina, etanolul sau amfetaminele, provoacă o suprastimulare a unor rețele dopaminergice. Nu era nevoie de mai mult pentru ca unii să stabilească o legătură între droguri, plăcere, dopamină și dependență și să o extindă la relațiile noastre cu ecranele. Chiar și OMS (Organizația Mondială a Sănătății) a contribuit la generalizarea acestei idei. Totuși, mai multe studii au pus sub semnul întrebării un astfel de raționament simplist.

Autorul