Moartea, celalalt taram al vietii

"Lumina si intunericul

Ma despart de Jean si de Toulouse cu sentimentul ca s-a deschis o pista serioasa; de lumina. Ajung mai devreme la gara. La chioscul de ziare, putin absent, frunzaresc trei reviste ca sa treaca timpul, apoi dau peste cartea eveniment a toamnei si o cumpar. Un impuls, o mica retinere, chiar si nerabdare, toata aceasta excitare care preceda deschiderea unei carti noi, presimtind ca nu te va lasa indiferent... Les Bienveillante. De ce am cumparat aceasta carte? De ce m-am afundat din nou in oroare? „Si tot la fel, de pe fundul marilor, din abisuri inghetate de uitare, tasnesc sentimente, ganduri carora li s-a pierdut de multa vreme urma..."

Astazi, cand scriu aceste cuvinte, realizez realmente cat de mult se confrunta in mine aceste doua imagini: lumina si intunericul. Am de citit dosare intregi, alte carti ma asteapta, dar eu cumpar Les Bienveillantes la cateva ore dupa ce l-am auzit pe Jean. Nu e lipsit de importanta, imi dau seama acum. O parte din mine vrea sa regaseasca razboiul, intunericul, si asta dupa ce am fost luminat de Jean. E incredibil, nu observasem pana acum acest lucru. Eu insumi sunt cele doua extreme, dar nu sunt oare toate fiintele umane astfel? Ma despart de Jean si ma intorc la Paris, alunecand in oroare. Cinci ore de calatorie inghit cuvintele cu lacomie si nu las din mana cartea. In urmatoarele cinci zile, o ingurgitez pana la greata, ma arunc in ea, dispar in ea, exprim o parte din mine. Oh, cat de dureros este sa recunosti! Cat e de dificil sa iesi din aceasta beatitudine vulgara, sa te vezi limpede. Acesta este, fara indoiala, talentul lui Jonathan Littell, dincolo de pana sa fabulos stapanita: sa ne arate cine am putea fi, fiecare dintre noi. Fara minciuna. Eu sunt lumina, dar si teroarea. Premiul Goncourt peste cateva saptamani.

„O femeie inalta si frumoasa, intr-o tinuta de seara putin neglijenta, imi deschide, cu ochii stralucitori. «Da?» In spatele ei urla muzica, auzeam clinchet de pahare, rasete nebune. «E camera dumneavostra?» am intrebat cu inima batand. «Nu. Asteptati.» Mi-a intors spatele: «Dicky! Te cauta un ofiter.» Un barbat in veston, putin ametit a venit la usa; femeia ne privea fara sa-si ascunda curiozitatea. «Da, domnule Sturmbannfurer,? facu el. Cu ce va pot fi de folos?» Vocea sa afectata, cordiala, putin ragusita trada aristocratul de vita veche. M-am inclinat usor si am debitat cu tonul cel mai neutru posibil: «Locuiesc in camera de deasupra dumneavoastra. M-am intors de la Stalingrad unde am fost grav ranit si unde mi-au murit aproape toti camarazii. Petrecerea dumneavoastra ma deranjeaza. Am vrut sa cobor si sa va omor, dar am telefonat unui prieten care m-a sfatuit sa vin mai intai sa va vorbesc...»" "