Impudoare

A trăi înseamnă să poți supraviețui strivit între două imagini despre tine: a ta și a celorlalți.

„Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o «panglică de măsurat fără semne pe ea». Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu-le, le pun în vitrină. Scoţându-le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gândul că, astfel «însemnată», viaţa mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură.

Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urâtă decât a mea. Dacă are mai multe suişuri şi coborâşuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urâm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe faţă mai degrabă la fel sau neasemănător.“

„E o carte nouă, construită cu pietre scoase din clădirile vechi. Gândul acestui mod de «a construi» mi‑a venit în minte atunci când, căzând în mai multe rânduri peste fragmente disparate descoperite în cărțile scrise de‑a lungul a cinci decenii, am constatat că aceleași idei reveneau obsesiv, în forme diferite, de la o carte la alta. Constantă era recurența obsesiilor, dar punerea lor în pagină varia mereu.

Există aici și fragmente inedite, nu puține, scrise pe măsură ce vechile notații, odată selectate, se cereau întregite sau mă provocau într‑o nouă direcție. Dar chiar și construită cu «pietre scoase din clădirile vechi», cred că această carte este, cum spuneam, una nouă, căci întregul ei n‑a existat niciodată, așa cum într‑un joc de puzzle piesele separate preexistă imaginii finale, dar ele nu‑și capătă sensul decât odată ce întregul este realizat.

În risipirea lor, vechile fragmente nu făceau masă critică și, astfel, ratau întâlnirea cu cititorul. Erau firimituri care, intrând în lume, își ascundeau potențialul expresiv pe care l‑ar fi căpătat poate dacă n‑ar fi fost stinghere. Când le‑am scos din zăcământul cărților mele și le‑am adăugat altele noi, am văzut că întregul se așază de la sine sub opt teme mari – actualele capitole ale acestei cărți. Atunci am hotărât să le public.“ — GABRIEL LIICEANU