Atât în ipostaza de prozator, cât şi în cea de dramaturg, Emil Mladin este un creator de ficţiuni „tari”, cu personaje bine conturate şi conflicte care le angajează în toată plenitudinea personalităţii lor. Totodată, curajul de a pătrunde în zone sociale marginale şi pe teritoriul psihologiilor solitare este dublat de un ochi atent la detalii şi un „penel” capabil să zugrăvească nuanţele infinitezimale ale unor atmosfere de o tonică autenticitate. Haimanaua este primul roman în care harul scriitorului de a imagina personaje memorabile se manifestă în toată plenitudinea. El a deschis calea pentru toate romanele ulterioare, de la Părintele Mavrodin la Champs-Elysées, consacrându-l pe Emil Mladin drept una dintre certitudinile prozei româneşti de după 1990. În acelaşi timp, romanul s-a alăturat textelor altor colegi de generaţie, întru configurarea unei reorientări a genului, de la proza scurtă şi experimentalismul de tip postmodern al optzecismului, către „realismul semnificativ” (cum spunea Cătălin Ţârlea) al nouăzeciştilor. Revenirea la procedee narative cum ar fi conflictul sau unitatea interioară a personajului ţine de preferinţa pentru romanul pur şi simplu, în detrimentul meta-romanului dominant în anii ’80. Talentul epic remarcabil al lui Emil Mladin nu exclude, nici în Haimanaua, nici în prozele şi piesele de teatru care i-au urmat, unele accente morale, care atestă că frecventarea unor zone şi grupuri sociale marginale nu este gratuită. Înzestrat, însă, cu simţul măsurii, prozatorul se mulţumeşte să aducă problemele morale în faţa ochilor cititorilor, fără să moralizeze. Romanele sale au, de aceea, o pregnanţă aparte.