Ființa însăși este un soi de palim­psest; da, ființa seamănă enorm cu acele manuscrise antice (papirusuri sau pergamente), de pe a cărei suprafață textul liminar era omis, șters, în locul acestuia, ca în Egiptul Antic sau în Evul Mediu, fiind scris altul. Ce rămâne dintr‑o experiență fastă sau traumatizantă, după ce aceasta pare uitată și peste ea, timpul, istoria, divi­nitatea sau oamenii din imediata proximitate scriu alte experiențe? Dacă reușești să proiectezi în afară măcar o fărâmă din împărăția ideală așezată în inima ta de la naștere (inima fiind și un lăcaș al „lumii de vis a ideilor eterne” – C.G. Jung), cred că ai o șansă să fii… salvat… era să scriu, dar cuvântul exact în acest context este, totuși, vindecat. Și în acest sens, ți se dau semne, extrem de important fiind să citești cartea lor încet, fără grabă, respirând adânc. – Aura Christi „Geniul inimii e arhitecturată treimic şi e, de fapt, o epopee lirică de profundă căutare ce, după opinia mea, nu s-a putut structura decât într-un timp interior îndelungat, care arată că Aura Christi nu are egal, la noi, nici un poet din actualitate. Filonul epic ascuns, copleşit de liric şi de dramatic, iată ce face complexitatea acestei cărţi mărturisitoare. E un dialog neistovit cu sine şi cu văzduhul, cu florile şi cu cerul, cu Tatiana şi Evgheni Oneghin, cu Alioşa şi Ivan Karamazov, cu stejarul, cu Marx şi Lenin, Stalin şi Marmeladov, cu nopţile surorile, cu Nietzsche şi cu infernul, cu noaptea şi cu Antigona, cu Orfeu şi Euridice, cu Kipling şi Porfiri Petrovici. (…) O adevărată Carte a Cărţilor Inimii putând ilustra şi spusa lui Pascal că «inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte», dar şi extraordinara alegere a lui Mihai Eminescu: «Şi eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om»”. – Theodor Codreanu „Geniul inimii de Aura Christi este un dialog de excepţie între om şi divinitate, între cer şi pământ. Prin viziunea sa pătrunzătoare, exuberanţa de idei, fineţea, gingăşia şi limba plină de forţă şi tensiune, autoarea ne‑a dezvelit un suflet pur, candid şi arzător, care, de altfel, într‑o lume contemporană, cu pluraritatea‑i valorică, ocurenţa zilnică de conflicte şi anxietate, ne alină şi ne alintă inimile, ca o adiere pe vară; e ca o lumină în beznă şi un prilej de ardere de tot, de renaştere, dătătoare de căldură pe gerurile iernii. Implicaţiile filosofice ce reies din acest roman în versuri, Geniul inimii, îi atribuie, fără îndoială, profunzime, astfel încât romanul acesta în versuri poate fi trecut în rândul valorilor rar întâlnite atât în literatura română actuală, cât şi în literatura universală.” – Ding Chao (China) „Cartea Aurei Christi Geniul inimii pare o stâncă masivă, singuratică, într-un peisaj «mioritic». Geniul inimii are originalitate şi forţă. (…) Geniul inimii pare o gigantică rocă aşezată într-o câmpie: nu seamănă cu nimic.” – Virgil Nemoianu Am încercat să mă transform într‑un fag și să mă apropii de Aura Christi, dar fagul ei se transformase deja într‑o pădure”. – Lin Jiangquan/ Lam (China) „Aura Christi reușește să creeze o operă de rezistență lirică, demnă de marile tradiții poetice europene. Într‑un peisaj literar dominat de relativism și minimalism postmodern, acest volum vine ca o liturghie poetică – gravă, verticală, frumos rân­duită – la marginea unui abis care nu ne va înghiți atâta timp cât rămâne un singur cuvânt rostit sub semnul adevărului.” – Christian W. Schenk (Germania) „E dificil de găsit un poet sau un filosof care să poată, cu lirica sa, să-ți acapareze simțurile, sufletul, să lase un semn profund asupra felului tău de a privi lumea. Prin complexa ei simplitate care este forma unei infinite bogății interioare, Aura Christi îl conduce pe cititor în viscerele ființei. Cruciali pentru poetica Aurei Christi sunt ochii, izvor de viață, piatră pe care totul se zidește. În actul de a vedea Aura regăsește întreaga mistică a ființei, ce vede și visează vortexul planetelor din înalturi până în abisurile începutului, când totul se inventa «din Ochi». Pe acțiunea de a vedea se bazează, deci, totul, inclusiv posibilitatea de a cunoaște, dar nu e o vedere apolinică, nici platonică, ci mai degrabă vederea ce naște din întuneric, o capacitate de cunoaștere ce nu vrea să înțeleagă, să exorcizeze suferința, ci o consideră matricea ființei. Aura exprimă filosofie când scrie poezie, exprimă poezie când face filosofie, și face asta pentru că, tocmai în acest cerc hermeneutic, se află propria ei viață.” – Francesco Corsi (Italia) „Avem în față o artistă bogată în imaginație, liberă și stăpână pe propria-i artă, o surprinzătoare mistică modernă pe care o salut din Madrid.” – Héctor Briosos (Spania) Fragment: O „poveste” despre intersectarea lumilor Într-un segment de timp care a debutat sub semnul relativismului și a evoluat, rapid, înspre starea de incertitudine, cum este epoca noastră, rigoarea logică supusă tendinței de a înveșmânta categorial realitatea, inclusiv existențialul, a fost asediată când de momentul neîncrederii în limbaj („cuvântul care ascunde”: Nietzsche, Heidegger, Gadamer etc.), când de cel al „gândirii slabe” (Vattimo), când de al facilității deconstructiviste (Derrida). Deocamdată, neavând necesara distanțare în timp, înregistrăm fenomenele pe fundalul căutării unui altceva, cunoscând doar (e nota noastră de optimism) că mișcarea evoluției omenirii se traduce în ciclicitate. Dinamica evenimențialului, tulbure și multidirecționată, a debutat chiar cu fragilizarea pieselor dure ale gândirii (numim astfel conceptele), devenite elastice, fără a-și pierde, totuși, așezarea disciplinară, dar forțând limitele altădată rigide. Și, în consecință, filosofia nu mai înseamnă, după ultima încercare a lui Heidegger, „sistem”, ci operare pe secvențe fenomenale, ca decupaje din realitatea întregului (fie aceasta a concretului, materială, fie a existențialului în cuprindere ontologică), oferind – doar prin coroborare – un summum al esențelor „localizabile”. Subiectivitatea și obiectivitatea devin concepte laxe și, aproape întotdeauna, nu-și mai arogă disocierea, interconectându-se, proces similar celui din fizica cuantică în care realitatea e dependentă de observator. Adevărul este act de atribuire pe spații mai restrânse, intuiția stabilind consensul prin protecție metaforică: noțiunea se dilată, pentru a asigura cuprinderea unei semnificații pe care mai vechea practică încerca să o comprime. Procesul este deosebit de vizibil și în planul teoriei, al criticii și al istoriei literare. Spațiul didactic și cel academic se mai supun, încă, deși nu întotdeauna cu deplină convingere, unei tehnicități care ocultează tocmai substanța obiectului. Dincolo de acestea, însă, a încetat supunerea în fața rigidității conceptuale, convenția lecturii operând cu o altă aliniere: citim Odiseea și Iliada, uitând de epopee, ca pe niște romane; „nuvela” Ciuleandra este, cum este și pentru autorul ei, un roman; acceptăm a fi „roman în patru părți” textul de câteva pagini, atașat literaturii absurdului, Pâlnia și Stamate, al lui Urmuz; apelăm la noțiunea de roman pentru a delimita astfel chiar Istoria literaturii… a lui G. Călinescu; conform dorinței poetului, amplul poem epic-dramatic Evgheni Oneghin a intrat în istoria literaturii universale ca „roman în versuri”; în sfârșit, rămânând doar la aceste exemple, parabola în proză a lui Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, poate fi comentată ca poem. Dacă mai adăugăm, cu schimbare de plan, faptul că prozodia nu-și mai recunoaște, în literatura actuală, componentele care au făcut școală timp îndelungat, nu putem decât să ne repliem pe poziții în care tradiționalele scheme ale genurilor și speciilor au rămas – lucru bine cunoscut – aproximări care nu depășesc nivelul unui efort neconcludent. Diferențele, ce țin de natura formală a textualizării – dat fiind faptul că epicul, liricul, dramaticul, eseul și chiar relatarea în termeni de „transcriere” pot coabita –, cedează și își pierd puterea reductivă în fața deschiderii orizontului semnificativ, liber de orice constrângere, iar constructul rămâne a fi definit prin amploarea și „vitalitatea” câmpului semantic. Când intuiția scriitorului însuși dispune o atare legitimare formală elastică a textului său, lucrurile apar înscrise deja pe diagrama unei „naturalități” integrate de drept artisticului. Declinând ca „roman în versuri” noua sa carte, Geniul inimii, Aura Christi nu edifică pe „modelul Pușkin”, ci reface un traseu, recreditează o paradigmă ale cărei resurse păreau epuizate. Poeta știe că, acum, roman înseamnă dimensiune existențială și, cum vom vedea, cu aceasta vine în atingere textul său. Corespondențele sintagmatice, lecturate prin grila intertextualității, nu vor indica niciodată simple transcripte, fiindcă nu mecanica de acest tip guvernează procesul creator, ci aparțin unor circuite, pe întinderea cărora „geniul inimii” sau „iluminarea” (formule aflate pe coperta interioară a volumului Aurei Christi) se află doar pasager în punctul numit Nietzsche sau Rimbaud, cunoscută fiind îndelungata, numeroasa și diversificata lor precedență. Orice creator trăiește într-un univers cultural bântuit de informații specifice acestuia, asemeni celui care ne cuprinde pe toți, acesta cu o altă densitate și diversitate; doar în acest fel culturalul a făcut posibilă aserțiunea că întreaga literatură a Europei se află deja în creația aedului orb. Tiparul este al mitului de întemeiere, cuprinzând ceea ce a fost, este și va fi, sprijinit pe o nelimitare care, mutatis mutandis, a făcut loc absolutului absurd, simbolic cuprins în justificarea califului Omar I adus în situația de a ordona distrugerea bibliotecii din Alexandria: „Dacă aceste cărți sunt în acord cu Cartea Sfântă, atunci ele sunt redundante. Dacă nu, atunci sunt indezirabile. Oricum ar fi, ele trebuie aruncate în flăcări”. Falsul începe de la absolutizarea sensului singularității, în timp ce întregul nu poate fi decât armonia semnificațiilor multiplului, drept care „localizările” sunt – pentru cel aflat la contactul cu universul cultural saturat continuu de fluxul informațional – doar accidente ale istoriei. Sigur, există și o altă armonie decât cea a formelor, una care vizează consistența, îndeosebi pe suprafața care permite coexistența individualului cu universalul. Omul modern, cu deosebire în ipostaza de homo aestheticus sau homo religiosus, atinge această integrare căreia îi este atașată tripla determinare a ființei, accentuată de Kierkegaard în asocierea raționalității și a corporalității cu spiritualitatea. Din această perspectivă, a considera un text drept „carte a iluminărilor mele” și a așeza ca titlu al primei părți a volumului sintagma Povestea subteranei ne plasează sub semnul aproape imposibil al drumului către Sine, al cuprinderii, al denudării și al efortului de a înțelege un obiect al cărui adevăr se va afla întotdeauna în proximitatea peșterii lui Platon. E un demers perpetuat, dar niciodată epuizat și aproape exclus din plasma comunicării, care – în situația „romanului” Aurei Christi – nu are corespondențe, nu se apropie de experiența budhistă, nici de prerogativele unor practici, mai mult sau mai puțin oculte, de New Age, ci ne aduce în vecinătatea îndemnului de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi, preluat apoi, ca soluție între „a fi” și „a părea”, de către Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Poți întâlni, pe acest drum, și acel daimonion care a străjuit gândirea aceluiași înțelept atenian ca altă față a „subteranelor” ființei, acolo unde lumina se îngemănează cu întunericul, stare „poetizată” de Goethe, dar prăbușită în tragic de Dostoievski. E o coborâre spre înțelegere prin cuprindere și, implicit, prin atingerea nelimitatului. Sau, cum scrie Aura Christi: „Seninătate de sfârșit de lume, ca în fața/ unei prăpastii, stau în pragul casei/ și deodată în mine încep să cobor” (Povestea subteranei), unde „casa” trimite la originar, iar individualul se risipește în ceea ce este fără loc și timp: „Totul îți revine; nimic/ nu-i al tău în această/ matrice vie, sagace,/ locuită de milenii de tine/ dintr-o întâmplare,/ la suprafața ființei/ reverberând în oricine” (Același scenariu). Pe acest parcurs, cum precizează filosoful danez, operantă se dovedește a fi doar re-amintirea, care „este, ca să zicem așa, o poliță pe care omul o are de la eternitate”, când ajungi „să pui în contrast sentimente, situații, medii” doar în starea lor de esențialități. „Facultatea de a-ți re-aminti este și condiția oricărei activități creatoare”, ca un soi de opresiune arhetipală din moment ce (iar aici Kierkegaard însuși se expune tropilor) „Munca re-amintirii conține în ea bine-cuvântarea, ea devine o nouă re-amintire care poate captiva la rândul ei, pentru că odată ce am înțeles ce este re-amintirea, suntem pentru totdeauna captivul captivat!”. Vom înțelege că, într-un fel aparte, re-amintirea stabilizează unicitatea ca parte a universalului, dar instituind în regula „eternei reîntoarceri” – desfășurată de Nietzsche și Mircea Eliade – non-corespondența între „identic” și „același”: în orice proces de revenire, de reconstituire, identicul nominalizează, particularizează, se reclamă din unicitate, în timp ce același asigură doar constanța esenței, a principiului, a legii fundamentale. La Aura Christi, „darul” se recunoaște în unicitatea care își chestionează esența: „Nu era de făcut nimic./ Ce şi cum să faci, când/ totul în tine ca la Carte/ a fost aşezat?/ Totul s-a întâmplat/ fără nici o scăpare,/ fără să ţi se ceară părerea,/ fără să fii întrebat”. Având conștiința identității izolante, creatorul își consumă dramatic singurătatea prin chiar datul constitutiv al re-amintirii care, sublinia Kierkegaard, „este un secret, fiindcă atunci când îți dai seama de ea, ești singur”. Iar Aura Christi detaliază „același mister/ îngânat de cel/ care știe” (Departe): „Când căzut pe gânduri,/ amurgul urcă/ prin tine/ ca marea”, atunci „te rogi să fii/ cu rădăcini cu tot smuls/ din aşa-zisa întâmplare (subl. aut. – n.n.) de a fi ales/ şi din blestemul de a nu găsi/ felul în care să fii eliberat,/ să scapi, să fugi din gheara/ otrăvită-a darului!” (Darul). O precizare se impune: prin re-amintire nu re-trăirea este adusă în scenă, aceasta deoarece și momentul trăirii este unic, nu poate fi repetat. Ceea ce se actualizează prin re-amintire este un sediment al esențelor pe care se ridică o construcție inexistentă în real atunci ca și acum, iar acest cumul este trăit cu înțelegerea dată ca implicare în gând și simțire, și nu în faptă. Cadrul, natura, condițiile și actanții devin realități artistice, locul și timpul sunt concentrate care își conțin determinările, efectele și chiar istoria în același plan. Relațiile funcționează între trecut și prezent nu în condiții de translare mecanică, realul de odinioară, care îngloba, când era cazul, inclusiv corporalitatea subiectului, este acum un real fantasmatic, suspendat în semnificații generalizatoare. Iar de aici, putem vorbi, în efectivitatea textuală, de funcționarea principiului romanului, eventual de tensiuni ale unei iluzii narative, adică de „povestea” unor câmpuri semantice, a proceselor de derulare a unor înțelesuri existențiale parcurse cândva efectiv, azi constituite prin re-amintire ca alcătuiri, ca părți ale interiorității care se expune pe sine. Pătrunderea în Sine atinge, totodată, prin funcția re-amintirii, pragurile inițierii, deschiderea accesului deopotrivă la cunoașterea propriei constituiri existențiale, ca interioritate care te plasează în orizontul semnificativ al lumii, dar și ca act de instituire a adevărului. În asemenea condiții, istoria nu se mai prezintă ca durată, cu evenimențialul derulat în succesivitatea decisă de logica temporalului perceptibil, dar ca simultaneitate aglomerată, în care miticul interferează cu extensiile realului, iar imaginarul rescrie faptele în registru afectiv: „Văd cum încet, treptat,/ spre tot ce sunt/ urneşti/ păduri, ape, războaie,/ furtuni aduse din poveşti// cu feţi frumoşi şi vameşi/ şi zei ce merg pe ape,/ fântâni neîncepute/ tristeţea să-mi adape” (Aproape, mai aproape). E o identificare în sens larg cu ființarea și destinul celor care au cutreierat și au fost cutreierați de istoria locurilor, ca „ardere de tot”, sub semnul unui destin comun: „Să nu mă grăbesc să ard,/ când în pământ strămoşii/ ard şi tot ard? Eu focul lor îl simt;/ mai peste tot acea văpaie sânge devine,/ sfântă licoare, şiroind grăbit prin iarbă,/ arbori, zimbri, ulii, cer şi oameni,/ îndrăgostiţi şi case, şi pe toţi/ legaţi unii de alţii ne mai ţine…” (Ardere de tot). Pentru poetă, cea care, coborând în subteranele Sinelui și întâlnind acolo „mileniile”, re-amintirea confuzionează, ca la Nietzsche, binele și răul, instalându-le în același plan, ca puteri egale și necesare. Luminează ochii ierbii, ochii lunii luminează. Cad lăstuni în zbor pieziş, în această sfântă-amiază şi în duhul meu păgân, strâns din mări negre, murdare, legănate-n palma ta şi sfinţite-n ploi amare. Luminează-mă, mă poartă printre îngerii tăi şchiopi, care sprijină în poartă cerul şi demoni miopi. Spală-mi inima, păgâna, în furtuni şi în tornade; luminează-i şi rărunchii până noaptea se abate şi pustiul i-l aduce, şi o sfâşie, şi-n ziduri o-nzideşte, o închide. Tu în ochi miere îi picuri Şi în zori o smulgi de-acolo, o mângâi şi o alinţi şi-i aduci nectar şi rouă, adunate din părinţi…