Omul care tocmai trecuse frontiera, în acest iulie 1873, era un om mort și poliția nu avea habar de asta. Era mort în fața amenințărilor, șantajelor, mașinațiilor, comploturilor. Un om mort care avea să facă dragoste înainte să treacă opt zile. În exil, în Elveția, Gustave Courbet s-a dedat celor mai mari plăceri ale vieții sale: a pictat, a petrecut, s-a scăldat în râuri și lacuri. Ne minunăm de libertatea acestui corp a cărui urmă se deșiră pe străduțele târgului, a acestui pântec enorm care deschide blând apele, vâlcelele, pădurile. Când picta, Courbet își înfunda fața în natură, ochii, buzele, nasul, cele două mâini, cu riscul de a se rătăci, și, mai ales, cu riscul de a fi fascinat, orbit, răvășit, eliberat de el însuși. Ce secret înconjoară anii de la La Tour-de-Peilz, pe malul lacului Leman, acești patru ani pe care specialiștii îi expediază de obicei în două fraze severe: Courbet nu mai pictează nimic bun și moare din cauza băuturii? Acest secret, pus la încercare de focul Comunei din Paris, este bucuria contagioasă a omului care e propriul său stăpân. David Bosc