Vorbim despre cuvânt, dar cuvântul singur nu are prea mare (multă) putere. El este ca un atom; putere adevărată are mai degrabă molecula, așadar, combinațiile de cuvinte – pe care le creează înainte de toate poezia, dar pe care le păstrează limba. Acele expresii de limbă care sunt partea intraductibilă a acelei limbi – ele au putere. Să ne gândim ce înseamnă a traduce, adică a duce dintr-o limbă într-alta un text. Poți traduce cuvintele unul câte unul – dar ce faci cu expresiile de limbă? Ele sunt rostogoliri ale logosului universal în particularul acelei limbi. În fond, cuvântul moare și re-înviază, poate ieși dintr-o lume (limbă) și reintra în lumea (limba) cealaltă, dar numai el singur, ca și omul – căci doar știut este că omul moare singur. Expresiile de limbă închegate, moleculele limbii – acestea nu pot muri în întregul lor, ci doar „pe bucăți” ca să zicem așa. Ele sunt cu adevărat nemuritoare, trăiesc cât limba care le-a creat și pe care o definesc. Nu pot trece dincolo și pace bună. Nu poți traduce o expresie de limbă franceză, de exemplu „était entre chien et loup”, care înseamnă „era în amurg”, prin cuvintele ei: „era între câine și lup”. Numai în franceza ei această expresie are viață. Ca un corolar, aș putea spune că expresiile de limbă, sau metaforele poeziei, sunt nemuritoare – pe când cuvintele, doar ele, mor și înviază, au acces la transcendere. Demersul teoretic și practic-creativ al lui Emil Dinga spune aceleași lucruri – dar cu instrumente diferite – și, mai important decât atât, o spune atrăgând în demonstrație cititorul, luându-i cuvintele pentru a-i reda expresiile limbii și ale poeziei. / Nicolae Georgescu Intuiția fundamentală a omenirii – și anume aceea că numirea în-ființează – este, în egală măsură, uimitoare și performativă. De la evanghelistul Ioan până la John Austin, trecând prin Charles Peirce și Wittgenstein, prin Bertrand Russell și Saul Kripke dar, mai ales, făcând ocoluri largi și neverosimile pe tărâmul poeziei, cuvântul a fost adevăratul Demiurg, atât al transcendentului, cât și al transcendentalului. A examina cuvântul înseamnă a intra în cuvânt și a sta acolo până când cuvântul însuși te izgonește – izgonirea este semnul că te-ai apropiat prea mult de el. De aceea cuvântul nu trebuie numit (la fel precum zeul), el trebuie doar murmurat în el însuși, cuvântul nu trebuie explicat, el trebuie doar chemat în locul lucrului lumii pe care îl numește, cuvântul nu trebuie nici măcar înțeles, el doar trebuie lăsat să furișeze spre noi raza sa stranie „plină de-nțeles”. Iar asta cel mai bine poate s-o facă poezia, adică acea ființare a ființei care se naște din cuvânt și întru cuvânt.