Culorile vietii

Surorile Grey au fost intotdeauna apropiate. Dupa moartea mamei, fetele au devenit cele mai bune prietene, mai ales pentru ca tatal lor pare mai interesat de reputatia lui decat de binele copiilor. Pentru Henry Grey, cel mai mult conteaza aparentele si, chiar si atunci cand fiicele lui devin adulte, inca le mai cere acestora sa-l respecte. 

Winona, cea mai mare dintre surori, are cea mai multa nevoie de aprobarea tatalui. Supraponderala si preocupata foarte mult de carti, ea nu s-a simtit niciodata in largul ei la imensul ranch unde familia creste cai de trei generatii si e constienta ca nu are calitatile pe care tatal ei pune atata pret. In acelasi timp, Winona este cel mai bun avocat din oras si este hotarata sa gaseasca un mod prin care sa-si arate valoarea. 

Aurora, sora mijlocie, este responsabila cu pacea in sanul familiei. Ea gestioneaza toate certurile si incearca sa-i faca fericiti pe toti, chiar daca este nevoita sa-si ascunda propria durere. 

Vivi Ann este, de departe, starul familiei. Extraordinar de frumoasa, visatoare si cu o inima mare cat oceanul din fata casei, este adorata de toata lumea. Pentru Vivi Ann, toate merg bine pana cand in oras apare un strain…

Peste noapte, totul se schimba. Surorile Grey se vad luptandu-se una cu alta in situatii pe care nu si le-ar fi putut imagina. Loialitatea le va fi pusa la incercare, vor afla secrete tulburatoare, iar o crima groaznica va zgudui din temelii atat familia lor, cat si orasul pe care il indragesc foarte mult.

Cu ritmul lui alert si introspectia emotionala profunda, Culorile vietii este un roman de neuitat despre relatiile dintre surori, despre rivalitate, iertare si impacare - intr-un cuvant, despre familie.

…schimbarile rapide si inteligente de ritm, personajele complexe si interesante fac din Culorile vietii o lectura deosebit de atractiva. - USA Today

[Hannah] stie foarte bine ce asteapta femeile - atat personajele, cat si cititoarele. - Publishers Weekly

Fragment din cartea "Culorile vietii" de Kristin Hannah:

"Anii treceau agale. 

1997. 

1998. 

1999. 

Aurora incerca sa faca pace in familia lor de nenumarate ori, insa Vivi Ann nu avea loc pentru iertare in inima ei strivita, iar adevarul era ca nici nu incerca sa faca loc. Tatal ei si Winona o ranisera prea adanc. In fiecare sambata, Vivi Ann il lasa pe Noah la Aurora si conducea doua ore si jumatate pana la inchisoare, ca sa se poata aseza in fata peretelui murdar de plexiglas si sa stea de vorba cu Dallas printr-un receptor negru, greu. Roy completa o motiune dupa alta, fiecare dintre ele fiind o raza de speranta care se zdrobea de stanci. Ea se simtea de parca ar fi fost legata de un afurisit de balansoar care, cu fiecare urcare si coborare, ii mai smulgea cate o farama de suflet. Iar cand Roy sunase in cele din urma ca sa ii spuna ca ultimul recurs fusese respins, adaugase numaidecat: „Dar nu-ti face griji, merg la nivel federal". Asa ca ea incercase din nou sa continue sa spere, iar lunile continuau sa treaca. 

Singura modalitate prin care reusea sa supravietuiasca era sa fie indiferenta la toate celelalte. Manca Xanax ca pe bomboane toata ziua, si acestea o ajutau sa mearga mai departe, sa zambeasca, sa vorbeasca, sa pretinda ca traieste intr-o lume obisnuita. Aurora era ancora ei in aceasta incercare, mana care o stabiliza. Dar noaptea, cand era singura, Vivi Ann bea prea mult si fie isi strangea prea tare fiul in brate, fie deloc. Uneori statea asa, pur si simplu, leganandu-se pe muzica din capul ei, auzindu-l pe Noah plangand sau strigand-o si incercand sa isi aminteasca atingerea lui Dallas, imbratisarea lui. Amintirile se estompau, iar fara ele, nu mai avea nimic care sa o fereasca de indiferenta, asa ca abandona, cazand intr-un somn adanc si agitat pe canapea. 

Din cauza catorva vizite de sambata, ratase unele lucruri - prima tura cu tricicleta a lui Noah, serbarea de iarna de la gradinita, chiar si a patra lui zi de nastere. Isi spusese la momentul acela ca era mic, ca daca ii spunea ca ziua lui era duminica, el ar fi crezut-o - si o crezuse -, dar Vivi Ann vazuse felul in care o privise Aurora, cu atata mila in ochi, si fusese nevoita sa priveasca in alta parte. In seara aceea, dupa ce toate decoratiunile de la petrecere ajunsesera la gunoi, bause atata tequila, incat a doua zi dimineata nu ajunsese la primul curs. 

Acum era octombrie 1999, o zi de sambata. Trecusera aproape patru ani de la arestarea lui Dallas. 

Vivi Ann se afla in parcarea inchisorii, privind in gol prin parbriz la zidurile cenusii. Ploaia rapaia, cazand atat de abundent si de rapid, ca sticla parea vie, aproape flexibila."