Pornind de la evenimente reale – abandonarea nou-născuţilor în boxele pentru bagaje din gări, fenomen care a luat amploare în anii ’70 în Japonia –, Ryū Murakami încearcă să-şi imagineze în romanul Copii de aruncat ce ar simţi şi cum s-ar adapta cei abandonaţi într-o lume care i-a refuzat. Doi astfel de copii, Hashi şi Kiku, cresc împreună mai întâi într-un orfelinat din Tokyo, iar apoi în aceeaşi familie adoptivă, într-un mic sat de pe o insulă. Chiar din perioada în care se află la orfelinat, se dovedeşte că amândoi au probleme: Hashi dă semne de autism, iar Kiku are o adevărată obsesie pentru mijloacele de transport, fugind adesea de la orfelinat doar pentru a putea călători într-unul. Drumul lor în căutarea mamelor care i-au abandonat se transformă într-un periplu suprarealist prin peisajul straniu şi violent al Japoniei de la sfârşitul secolului XX.