Eu am supravietuit dupa doua totalitarisme. De fiecare data, altfel. Fiindca nu au fost la fel. Unul a fost mai infiorator decat celalalt. Primul m-a invatat, cand aveam opt ani, ce inseamna frica de moarte. Celalalt m-a condamnat sa ma obisnuiesc cu frica de viata, ca fundal permanent al formei de existenta, de socializare, de etica a muncii, al valorilor si complexului de interese familiale considerate si acceptate ca fiind perene. Primul a fost nepasator fata de sentimentele mele. S-ar fi multumit si cu moartea mea. Celalalt a vrut, o vreme, totul. Sa-mi dau viata pentru el, sa-mi urmaresc cu altruism interesul, sa fiu o delatoare curajoasa, mandra de propria mea injosire, fericita, chiar implinita in umilinta. (Julia Szilagyi) Julia Szilagyi se comporta ca un Marcel Proust care ar vrea sa imbrace haina istoricului, dar familia nu-i da pace, lasandu-i un set de fotografii familiale care vor sa vorbeasca, sa povesteasca si altora despre tragismul unei familii de evrei care a aflat de la altii – si cu mare nedumerire – ce presupune „igiena rasiala”. (Lucian Nastasa-Kovacs)