Calugarul care si-a vandut Ferrari-ul

" In cei trei ani care au trecut, dintr-un tânăr avocat supraîncărcat de muncă am devenit un avocat ceva mai în vârstă, epuizat şi cinic. Eu şi soţia mea Jenny aveam acum o familie. in cele din urmă, am început propria căutare a sensului vieţii. Credeam că a avea copii dusese la aceasta. Ei schimbaseră fundamental modul in care priveam lumea şi rolul meu în ea. Tatăl meu a exprimat acest lucru cel mai bine când mi-a spus: „John, pe patul de moarte nu îţi vei dori niciodată să fi petrecut mai mult timp la birou." Aşa încât am început să petrec ceva mai mult timp acasă. M-am stabilit într-o existenţă destul de confortabilă şi de comună. M-am înscris la Rotary Club şi am început să joc golf în zilele de sâmbătă pentru a-mi face fericiţi partenerii şi clienţii, dar trebuie să recunosc că în momentele de linişte mă gândeam adesea la Julian şi mă întrebam ce se întâmplase cu el în anii de când părăsise compania în mod neaşteptat.

Probabil că se stabilise în India, un loc atât de divers, pe care chiar şi un suflet neastâmpărat ca al său îl putea transforma într-un cămin. Sau poate că hălăduia prin Nepal? Sau poate că făcea scufundări în Caymans? Un lucru era cert: nu revenise la profesia de avocat. Nimeni nu primise nici măcar o carte poştală de când părăsise domeniul Dreptului alegând să se autoexileze.

Acum două luni, o bătaie în uşă îmi oferi primele răspunsuri la întrebări. Tocmai mă întâlnisem cu ultimul client, la finalul unei zile istovitoare, când Genevieve, isteaţa mea asistentă, băgă capul pe uşa micului şi elegant mobilatului meu birou:

— Cineva vrea să te vadă, John. Spune că e urgent şi că nu pleacă până nu vorbeşte cu tine. "