Calatoria oamenilor cartii

A ascuns Cartea intr-un loc ce i s-a parut creat in acest scop: intr-un defileu de munte, unde pustnici in cautarea singuratatii isi construisera o mica manastire. Lor le-a incredintat Cartea, promitindu-si ca se va intoarce abia dupa ce ii va fi pregatit pe oameni pentru acceptarea ei... Alese sapte oameni intelepti si demni si impreuna cu ei intemeie Fratia, ce avea sa se ocupe de reformarea lumii si de pregatirea acesteia pentru schimbarea ce urma sa vina. Dar in planurile marete ale lui H.R.C. interveni, cum se intimpla de obicei, istoria. Se facura doua razboaie unul dupa altul, aparura noi reformatori... Incepura persecutiile, se aprinsera rugurile. Privind stelele si cercetind proprietatile materiei, oamenii se apropiau uneori la un pas de adevar, dar apoi anulau totul in fata noilor camere de tortura ce apareau ca tarabele la iarmaroc. H.R.C. muri la Anvers, cu fata brazdata de zbirciturile amaraciunii. Inainte de a se stinge, cu mina tremurinda, intocmi pe un petec de hirtie harta muntilor in care ascunsese Cartea, cu speranta naiva ca marea involburata a istoriei se va linisti, iar oamenii se vor ocupa in cele din urma de ceea ce este mai important. - Olga Tokarczuk

Fragment din cartea "Calatoria oamenilor cartii" de Olga Tokarczuk:

"Flacara lumanarilor lasa sa se vada un peisaj deschis si norii de furtuna de dincolo de orizont. Era ca si cum lumina ar fi deschis o fereastra ascunsa in perete, prin care se putea vedea inserarea si apropierea furtunii nocturne. Pe partea stanga a celui ce privea, in prim-plan, se afla o grota. Interiorul ei se pierdea in intuneric. In fata intrarii in pestera statea o femeie zvelta, diafana, intr-o rochie deschisa. Avea o piele neobisnuit de palida, si parea fie ca doarme, fle ca arata asa cum arata lunaticii: cu ochii pe jumatate inchisi, fata linistita, insa fara a exprima ceva in mod deosebit. Femeia tinea in mana delicata un snur sau mai degraba o sfoara, de care era legat un balaur ce statea la picioarele ei. Poate ca ar fl trebuit sa fie infricosator, dar in infatisarea si pozitia lui, in inclinarea supusa a capului era ceva ce te indemna sa-l privesti mai curand ca pe un caine. Desi avea gheare, aripi membranoase si o coada mare, tepoasa, era balaur doar cu numele. In realitate, amintea de un animal de casa, chiar putin neajutorat. Nici sfoara care-l lega de mana femeii nu trimitea cu gandul la simbolul sclaviei, ci mai degraba la legaturi de docilitate si de supunere benevola. Din partea dreapta a imaginii, unde se afla o padure deasa, venea un cavaler. El statea pe un imens cal alb, iar coiful ridicat ii dezvaluia doar fata tanara si indarjita. Ochii ii erau plini de manie, iar pe obraji inca nu-i dadusera tuleiele. Tanarul ridica lancea si strapunse gatul zmeului. Picaturi de sange de un rosu inchis se scurgeau pe nisip. Balaurul in agonie incerca sa-si intinda aripile si atunci se vedeau pete, asemenea celor de pe spatele unei buburuze uriase.

Tabloul facea impresia ca nu fusese terminat. Scena prezentata parea ca nu se poate termina astfel, ca isi are continuarea undeva aproape. Din cauza neincheierii ei si a lipsei unei solutii care sa poata fl acceptata, imaginea facea o impresie cutremuratoare.

- Cine-i aceasta? De ce-i permite sa ucida sarmanul animal? Este Sfantul Gheorghe? - intreba Veronica soptit.

- Da, e Sfantul Gheorghe, iar aceasta-i printesa pe care, dupa cum spune legenda, a rapit-o balaurul si a inchis-o in pestera. Sfantul Gheorghe ucide in balaur tot raul si pacatul lumii.

Veronica se apropie de tablou si o privi cu atentie pe femeie.

- Printesa aceasta nu pare a fi deloc incarcerata. Ea este cea care il supune pe balaur. Un astfel de balaur n-ar putea face rau nimanui. Mai degraba cavalerul acesta...

- Aveti dreptate - interveni de Berle. - Pentru ca imaginea aceasta nu este o prezentare fidela a legendei. E doar o variatie artistica pe aceasta tema. Domnule de Chevillon, de unde aveti tabloul?

- L-am adus din Italia. Are peste doua sute de ani. E un Uccello."