Până la treisprezece ani, Christine nu şi-a cunoscut tatăl. Nu ştie despre el decât puţinele lucruri pe care i le-a spus mama ei cât a crescut-o singură, dintr-un salariu modest de dactilografă, într-un orăşel din centrul Franţei, înfruntând oprobriul public la care se expuneau în acea perioadă mamele necăsătorite. Nu l-a văzut decât într-o fotografie veche. De aceea, când îl întâlneşte la Strasbourg, unde el conduce departamentul de traduceri din limbi indo-europene din cadrul Consiliului Europei, este peste măsură de entuziasmată şi de emoţionată. Şi-a dorit mereu un tată, aşa cum au toate prietenele ei. Iar tatăl ei e un bărbat frumos, elegant, inteligent, amuzant. Un om de succes. Care vrea s-o recunoască drept fiică în ciuda faptului că e căsătorit şi are doi copii mai mici. Care o face să se simtă specială şi îi spune în fiecare scrisoare cât de mult o iubeşte. Când el o sărută pe buze sau face aluzii sexuale pe care ea nu le înţelege sau îi trimite scrisori tandre, Christine simte instinctiv că gesturile lui sunt nepotrivite pentru o relaţie tată-fiică, însă neputinţa de-a povesti ce i se întâmplă şi dorinţa de-a fi pe placul tatălui o împing încet-încet spre tragedia care i-a marcat viaţa.

„Călătoria în Est este cel mai bun roman al lui Christine Angot, dar şi cel mai violent.” (L’Obs)

„O poveste dureroasă.” (Libération)

„Scriitoarea înaintează cu luciditate şi curaj printre amintirile incestului căruia i-a fost victimă în adolescenţă.” (Marie Claire)

„Un text de o forţă nemaipomenită despre tăcere, inerţie şi colaborare tacită.” (Les Inrockuptibles)