Volumul III (asumat ironic chiar prin grafie) plonjează cu voluptate în istorie, pentru a reimagina istoria. Mihai Șurubaru tratează trecutul ca pe o scenă de teatru, nu ca pe o arhivă inviolabilă. Personajele canonice sunt smulse din solemnitate și plasate într-un mecanism carnavalesc, unde mitul este demontat prin exagerare.

Elisabeta I a Angliei devine dramaturg clandestin, autor ascuns al capodoperelor atribuite lui William Shakespeare, care, în această viziune, moare într-o farsă regală grotescă.

Christopher Marlowe rămâne un outsider, suspect etern, dar exclus din marea conspirație.

Mai departe, Ludwig al II-lea al Bavariei este reinterpretat prin filtrul unui delir wagnerian, devenind o victimă a unei contaminări culturale simbolice.

Lanțul continuă prin Otto von Bismarck, Wilhelm al II-lea și culmină cu Adolf Hitler, integrați într-o metaforică „rețea Wagner”, unde muzica devine vector ideologic. Istoria, astfel, nu mai este o succesiune de fapte, ci un material dramatic maleabil.

Mihai Șurubaru demontează solemnitatea trecutului și o înlocuiește cu grotescul. „Regina Fecioară” devine androgin, Shakespeare – pion, iar tragediile canonice sunt privite printr-o lupă carnavalescă ce amplifică absurdul. Prin deformare, autorul dezvăluie fragilitatea construcțiilor istorice și mitologice.

Florentin Streche