Pornind de la ideea departarii de centrul ființei – (Dumnezeu/Divinitate/sursa) fiind factor declanșator al apropierii de extreme –, ajungem sa înțelegem existența în ansamblu.

Atunci când ajungi în locul unde orice e posibil, te întrebi daca nu cumva ai ajuns sa nu îți mai dorești nimic. Și de aici începe adevarata traire sincera, de aici te poți evalua. Daca aș putea materializa orice gând, orice stare din viața mea, care ar fi aceea? Fiind asupra ta, te observi.

Dorința cea mai arzatoare te definește;

Lipsa dorinței te șlefuiește.

Acum, exista doruri și dorințe

încrederea în suflet sau în minte.

Suspinul este dorul dorului,

iar interesele, dorințele dorinței.

Suspinul, al inimii neînțeles dor,

interesul, al minții plan urmaritor.

… De fiecare data când inima simte dincolo de hotarele și înțelegerea minții, se creeaza un diston între acestea.

Mintea încadreaza și explica sufletului ceea ce simte. Însa mintea nu poate simți, de aceea habar nu are ce sa îi transmita inimii ca fiind real și se reduce la mecanisme cunoscute și asamblate ad-hoc, din componente deja existente. Mintea nu cunoaște noul, necunoscutul, ea știe tot, afla, calculeaza, gasește, iar daca nu, concluzioneaza:

Nu poate fi adevarat ce simte inima, de unde? Cum?

Trebuie sa explic asta…

Iar inima… Inima se închide în fața duritații minții și nu înțelege, nu înțelege de ce trebuie sa mai simta, apoi sa fie proscrisa de catre aceasta…

Astfel, limitele omului sunt definite de ceea ce mintea își poate explica. Mecanism de discernere devenit, în foarte multe cazuri, cenzor al ființei. Și totuși mintea – împreuna cu rațiunea – ne este esențiala existențiala, dar atât timp cât înțelegem faptul ca limitarea minții nu este și limitarea vieții în sine, a existenței, aceasta fiind eterna, precum sufletul este, nu poate fi limitata de încadrarile mentale.

Atunci când timpul prezent este singurul existent, înțeles și adoptat, mintea se supune inimii (sufletului).