Amintiri din pribegia dupa 1848. Volumul II

Iata urmarea istoriei mele. Bolliac ti-o fi povestit-o pana cand ne-am despartit langa Caransebes. Am intrat in acest oras, cu toate ca mi se spunea ca pot gasi acolo pe dusman fiindca voiam sa merg la Bem si alta cale nu aveam. Nu era nici imprudenta, nici usurinta, nici exces de vitejie, ci numai staruinta in a indeplini hotararea de a ajunge in sfarsit pe Bem, dupa care alergam de vreo trei saptamani. Dupa ce m-a lasat Bolliac, eu am propus ungurului ce ne insotea de a intra cu mine in oras, nevrand a expune pe Racovita si pe Florescu. Ungurul a primit. Atunci si baietii n-au vrut sa ma lase a merge singur si s-au rugat sa le dau voie a veni si ei. A avut norocire a nu gasi pe vrajmas in oras si a apuca drum Hategului, unde, dupa o cale de un ceas, ajunseram armata ungureasca ce se retrasese din oras. M-am intalnit cu capul ei, contele Lazar, si merseram impreuna pana spre Poarta de fier, camp vestit de glorie a lui Huniad cu turcii. M-am silit in tot chipul sa destept putina inima in contele Lazar, care impreuna cu armata lui erau foarte demoralizati, indemnandu-l ca sa ne oprim si sa dam acolo in acea pozitie minunata o bataie in cinstea lui Huniad. Dar in zadar imi fu silinta. Atunci ii lasai si plecai cu sotii mei spre Hateg.