Publicat in anul 1925, romanul Adam si Eva de Liviu Rebreanu a fost inspirat de o intamplare reala, traita de autor in 1918, la Iasi, cand acesta a simtit un intens sentiment de déjà-vu in momentul in care a intalnit o femeie necunoscuta. Aceasta intamplare simpla i-a inspirat autorului tema reincarnarii si a iubirii predestinate. 

Pe de alta parte, Liviu Rebreanu a afirmat ca opera isi are originea in adolescenta sa, in primele sale trairi erotice, care au stat la baza celor sapte vieti ale celor doua suflete care se cauta, se intalnesc si se despart de-a lungul secolelor din „Adam si Eva”. 

Romanul scoate la lumina o latura mai greu de intuit a fostului absolvent al Academiei Militare, cel care avea sa ajunga ulterior sublocotenent in armata austro-ungara. Dupa „Ion” si „Padurea spanzuratilor”, putini ar fi anticipat ca metempsihoza va deveni una dintre temele sale de interes. Totusi, aceasta directie nu ar trebui sa surprinda, daca tinem cont ca, mai tarziu, Rebreanu avea sa marturiseasca despre „Adam si Eva” ca ii este cea mai draga dintre toate scrierile sale:

„Din tot ce-am scris pana acum, «Adam si Eva» mi-e cartea cea mai draga. Poate pentru ca intr-insa e mai multa speranta, daca nu chiar mangaiere, pentru ca intr-insa viata omului e deasupra inceputului si sfarsitului pamantesc, in sfarsit, pentru ca «Adam si Eva» e cartea iluziilor eterne...” – Liviu Rebreanu 

In ciuda faptului ca tema a mai fost abordata in literatura romana de Mircea Eliade si Mihai Eminescu, criticii literari au recunoscut originalitatea lui Rebreanu, spunand ca romanul lui se deosebeste considerabil de incercarile similare ale celor mai sus amintiti. Privind dincolo de „granitele” literaturii romanesti, Tudor Vianu compara acest roman cu poemul dramatic „Tragedia omului” a scriitorului maghiar Madáh Imre, in care cuplul Adam si Eva reapare de-a lungul istoriei. 

Pe de alta parte, nu ar trebui sa ne surprinda atat de mult tema metempsihozei la un scriitor realist cu tendinte naturaliste, in conditiile in care este recunoscut faptul ca tematica lui Rebreanu este extrem de variata, nu intamplator, el ramane momentul de referinta si punctul de plecare in orice analiza a prozei romanesti din primele decenii ale secolului XX.

Pe de alta parte, ceea ce este cu adevarat spectaculos la Rebreanu este modul in care se reinventeaza cu fiecare roman, trecand cu usurinta de la realismul din „Ion” (1920) - considerat primul roman romanesc modern si „o culme a realismului obiectiv”; la profunda analiza psihologica din „Padurea spanzuratilor” (1922) – considerat primul roman psihologic romanesc – si apoi, la delicatele accente romantice din „Adam si Eva” (1925), din care nu lipsesc insa elementele mistice si filosofice, desi, in esenta, romanul ramane unul de factura realista. Fie el si un realism „alterat” „prin insertii romantice sau fantastice”, sau mult mai mult decat atat, dupa unele voci „un realism impins pana la brutalitate si chiar pana la cruzimea ezoterica” dupa cum afirma cineva la un moment dat, oferind drept exemplu episodul in care eroul este jupuit de viu.

Nu intamplator, Mircea Eliade a declarat ca a „fost sigur ca dl. Rebreanu este intr-adevar un scriitor mare”, cand, dupa ce a citit „Padurea spanzuratilor”, a citit si „Adam si Eva”. 

Pe de alta parte, criticul George Calinescu „acuza” scrierea de o monotonie excesiva si de lipsa fanteziei poetice, considerand ca e previzibil ca aceeasi poveste se va repeta de sase ori cu nume schimbate. Ii recunoaste insa, pe de alta parte, documentarea consistenta, sobrietatea si echilibrul narativ, precum si inovatia. 

Oricum ar fi, incontestabil este faptul, asa cum bine remarca criticul Aurel Sasu, ca „intre cei patru pereti ai sai, opera lui Rebreanu protejeaza un om profund”. Un om profund, care a fost predestinat, daca e sa ne incredem in semne si simboluri pana la capat, sa devina mare:

„Sunt nascut intr-o noapte - 27 noiembrie 1885 - cand Pamantul s-a intalnit cu resturile cometei Bialla. In aceasta noapte a fost cea mai formidabila ploaie de stele. Imi spunea tata ca statea pe prispa si ca ploua cu stele cu adevarat asa cum ploua cu apa”. (Liviu Rebreanu)

Cartea este structurata in sapte capitole, cifra sapte nefiind aleasa deloc la intamplare, in roman cifrele avand o semnificatie simbolica si mistica. Cifra sapte apare cel mai frecvent, ea reprezentand perfectiunea, totalitatea si destinul. Intreg romanul este construit in jurul ei: este structurat in sapte capitole, care reprezinta sapte nuvele de sine statatoare, fiecare impartita in sapte parti, iar iubirea personajelor se implineste abia la a saptea reincarnare. Sapte mai simbolizeaza si unirea contrariilor (barbat/femeie) dar si ideea de ciclu al vietii, renastere si divinitate.

Alte cifre cu semnificatie simbolica intalnite in roman sunt trei, care semnifica ordinea spirituala si echilibrul, aparand frecvent in ritualuri cu rol de protectie si purificare si treisprezece, care are in general o semnificatie negativa (moarte, dezechilibru, destin dificil), dar este totusi prezenta in roman fiind atribuita dimensiunii temporale sau reprezentand pur si simplu varsta personajelor. 

Structura romanului este una circulara, sfarsitul lui readucandu-ne la momentul initial, fapt ce sugereaza ideea vietii ca un ciclu complet, asemenea unei sfere. Astfel, personajul principal, Toma Novac iti va rememora cele sase existente anterioare: Mahavira in India, Unamonu in Egiptul Antic, Gungunum in Babilon, Axius in Roma Antica, Hans in Germania medievala si Gaston in Franta revolutionara pentru a-si regasi in final linistea si plenitudinea dupa care a tanjit atatea vieti la rand.