Acasa, in cer. O poveste despre Dumitru Vartic si Codruta Aron Vartic

Aceasta povestire monografica s-a nascut dintr-o necesitate. O necesitate a sufletului aflat in interes de serviciu. Memoria colectiva este ca un copil rau, razgaiat, rasfatat, care obtine tot ceea ce vrea cu o bataie de picior, cu o trantire inlacrimata pe podele.

Atunci cand vrea, aceasta memorie este exemplara, scoate la suprafata oameni si locuri, ii impinge acolo unde trebuie sa stea, unde ar fi trebuit sa fie, acolo unde prezentul nu devine intotdeauna viitor. Dumitru Vartic si Codruta Aron Vartic, tata si fiica, sunt acum in fata Dumneavoastra in primul rand al stranei, fiindca am dorit sa fie cat mai aproape de Dumnezeu, sa-i simta rasuflarea.

Amandoi au plecat de tineri, nedreapta plecare, dar au lasat in urma-le semne importante de viata aflatoare, nu numai in fonoteca muzicala a Studioului de Radio Cluj. O hibernare culturala pare ca a sortit acestor oameni sa stea cu ochii inchisi in asteptarea clipei cand vor fi rechemati sa dea viata, sa insufleteasca din nou legatura cu ascultatorii. Acestia s-au imputinat! Majoritatea a umplut odaile Raiului, altii s-au dus la munci in cealalta parte, fara duminici libere. Aici au ramas cativa iubitori ai muzicii populare, iubitori ai cantecului adevarat, ai cantecului carunt, venit dintr-un timp fara varsta. Acestora Dumitru Vartic si Codruta Aron Vartic le-au oferit prilejul de a reveni mereu in sufletul copilariei, de a reveni mereu in amintirile acelea fara de care omul nu se poate defini.

Povestea noastra este, in forma, neconventionala, fiindca nu respecta, decat in parte, rigorile unei monografii pe calapod, cronologii, asezare in pagina, si a evitat pe cat s-a putut stolurile de cifre, de procente. De aceea este o poveste si incepe, ca in basme, cu "A fost odata". Ca nu putem sa incheiem cu un suras mare, administrativ, „si au trait fericiti, pana la adanci batraneti” este deja o alta poveste.

Cei doi, tata si fiica, au fost pentru noi un pretext nobil, un pretext minunat, unic si irepetabil, de a face o calatorie care se petrece o data in istoria traditiilor folclorice romanesti.

Ramane insa mai puternica decat toata aceasta calatorie ideea ca folclorul romanesc trebuie sa existe si sa reziste. De aceea aceasta carte este un strigat foarte puternic pentru toti cei care raspund de folclorul romanesc, sa fie vigili si sa nu lase nicio clipa sa se petreaca vreo stricaciune in ceea ce ne-a fost lasat in trebuinta, cu folosinta. Povestea noastra nu este un scop epic propriu-zis, ci este mijlocul prin care cerem cu argumente concrete necesitatea, vazuta ca strategie de culturala nationala, de a pastra identitatea, chipul si forma sufletului, traditiile cu obrazul curat, si cantecul nesuit pe tocuri sau jocurile suferind de artificii coregrafice. Asijderi, salvarea unor meserii din tineretea istoriei, a unor indeletniciri pe care viitorimea sa le inteleaga, ca au fost, au avut timpul lor, trebuie sa ramana in albumul de familie al neamului romanesc.

Povestea noastra devine, astfel, un protest direct fata de apatia politicienilor, dospita de drojdia rea a nestiintei, a nevointei, oameni care uita, subit, dupa ce au schimbat caruta cu automobilul, de unde vin si copiii cui sunt. Vorbim despre taranul roman, deja putin si despre Tara lui profunda.

Undeva, asa cum zice cantecul popular, arde o lumina, lumina puternica, unde se afla cei doi, tata si fiica, privind la lucrarea noastra si dandu-ne girul, si dandu-ne increderea ca am realizat ceea ce trebuia realizat. Sigur, ar fi fost ceva foarte usor, ceva la indemana, ceva functionaresc, sa facem o carte cu elogii, cu superlative, sa rugam cativa cantareti sa ne spuna opinia lor despre cei doi, sa mergem pana la radacina unor albume cu fotografii, sa rascolim un pic pe-acolo, sa scoatem cate ceva la lumina, si gata cartea, despre doua vieti ingemanate.

Nu, nu am dorit asa ceva pentru ca respectam si vom respecta intotdeauna Studioul de Radio Cluj, colegii nostri care sunt, colegii nostri care nu mai sunt, dar raman pentru totdeauna.