Mănăstirea Valaam își pierde originile în negura vremurilor, fiind considerată una dintre cele mai importante vetre monahale ale ortodoxiei răsăritene. Viața duhovnicească a Valaamului va cunoaște către sfârșitul secolului al XVIII‑lea, prin ucenicii starețului Paisie de la Neamț, o înflorire fără seamăn. În jurul anului 1800, de la Valaam, sub povățuirea starețului Nazarie, opt călugări ruși vor purcede la creștinarea Alaskăi, doi dintre aceşti nevoitori (Iuvenalie și Gherman) fiind trecuți mai apoi în rândul sfinților. Printre marii stareți de la Valaam se numără și Sfântul Antipa de la Calapodești, care va petrece în marea lavră a Rusiei, începând cu anul 1865, vreme de șaptesprezece ani. Cartea de față se dorește a fi pe de o parte un mic prinos adus vestiților stareți ai Valaamului, iar pe de altă parte, un îndrumar limpede în meșteșugul rugăciunii și pe calea viețuirii duhovnicești, a căror experienţă au avut‑o, la măsura cea mai înaltă, marii nevoitori ai „Athosului Nordului”.