Cartea Alexandrei Mănescu nu este doar o documentare completă și exactă a existenței revistei „România literară“ în cultura română. Și dacă ar fi numai atât, tot ar fi remarcabilă.

Existau mai vechi dicționare ale presei literare românești sau mai noi dicționare generale ale literaturii române: și unele, și altele, pline de greșeli. De la erori de datare la ignorarea unor demersuri, de la ierarhii arbitrare în componența redacțională la omiterea unor rubrici de bază sau a unor semnatari importanți. Documentarea realizată de Alexandra Mănescu corectează erorile, completează informațiile parțiale și restabilește cronologia apariției revistei, de la primul număr și până azi.

Însă cartea de față este, spuneam, mai mult decât atât.

Prin felul în care este structurată și condusă investigația istorică, autoarea reușește să reliefeze principalele două repere publicistice pe care „România literară“ le urmează de la începuturi și până în zilele noastre – chiar trecând peste o schimbare de regim. Este vorba despre spiritul critic și despre primatul esteticului. Ceea ce, înainte de 1989, a avut o componentă politică și identitară de netăgăduit – căci bătălia pentru spiritul critic era, în subsidiar, una pentru libertatea de gândire, iar cea pentru primatul esteticului era una de eliberare a culturii naționale de sub dictatura ideologică –, acum a căpătat alte valențe. Demersul critic al „României literare“ (nu numai în literatură, dar în primul rând în literatură) are caracterul unei lupte împotriva amatorismului și a transformării culturii în divertisment.

Cartea Alexandrei Mănescu, pornind de la și bazându-se mereu pe fapte, pe date și pe evidența arhivei, documentează felul în care revista „România literară“ și-a exercitat, onest și dezinteresat, salutara ei magistratură critică în literatura română din ultimele șase decenii. -- RĂZVAN VONCU