Îi citesc poezia lui Gábor Tompa pentru prima oară în limba română. Până acum, mi-a fost călăuză traducând el însuşi pe bucăți de hârtie, pe șervețele zburătoare.

Traducerea aceasta îmi dă senzația că este impecabilă relația cu toate palierele semantice și polifonia ideilor autorului. Poezia lui Gábor Tompa m-a coplesit prin intensitatea durerii. A suferinței. A neputinţei. A privirii şi observării unui spectacol asupra căruia nu ai cum să intervii. Vreodată. Niciodată. Și mintea este neputincioasă. Iar corpul, prizonier al ţipătului nestrigat. Înghițit.

Lumea din jur este intr-o ciudată alienare, prinsă într-o minciună ce nu are margini şi frontiere. Dar cel mai aproape, cea mai sfâşietoare imagine este prezența morţii. A dispariției. A neantului. Poezia aceasta a lui Gábor Tompa este ca documentul unui cronicar. Al timpului. Al vremurilor. Al propriului eu... deşirat. Stăpân pe fiecare cuvânt. autorul pare că face jonglerii cu viața, cu mii de imagini învârtite de un caleidoscop, cu sensurile, cu sensul ei profund, întorcând fața de la prăbuşirea ființei pe pământ şi în nemurire. -- MARINA CONSTANTINESCU