Fata intalneste institutie

O poveste hipnotică a cărei logică internă ia naștere la suprapunerea stărilor din diferite momente, interpretate și înțelese, toate, din perspectiva unui prezent aproape ratat, compromis și arid, în orice caz. Poate cel mai coerent discurs postpandemic din ultima vreme despre experiența socială colectivă a ultimilor ani (pandemie, război și, în general, toate cataclismele noastre de toate zilele), despre ce am fi putut fi și ce suntem până la urmă, despre ridurile și ticurile dobândite în timp, carcase și vigilența cu care le păzim, cu nervii încordați în conservarea rutinelor și „gesturi/care să amâne momentul, să îndepărteze decizia” – iată sufletul poeziei pe care o scrie Ioana Iuna Șerban. Cu o politică rutinieră de mare forță și, în același timp, cu un soi de discreție a filtrelor, e un sezon al uraganelor aici în care, dincolo de toate turbulențele – personale, sociale etc. – strălucește frumos și mândru golul unei generații. – Andreea Pop

Despre pictură și muzică nu poți comenta decât aberând. Dar despre poezie? Despre senzualitatea exhibată ca un triumf rănit? Despre privirea eroinei care survolează delirul și discoteca din creierele celorlalți, îngăduindu-și – princiar – mici eseuri antropologice, sociologice, filosofice? Despre corporealitatea care îmbibă amintirile, le modulează, sincronizând Orașul cu salcâmi cu scena Troienilor lui Kavafis? Despre toate acestea te poți numai bucura că există în poemele Iunei, honest witness (așa cum W. H. Auden îl recunoaște pe Kavafis într-o memorabilă prefață) al unei lumi ce-și întinde tenta-culele – panica, desfrâul, invidia, candoarea, deșertăciunea – prin continuumul ultimelor decenii postcomuniste. – Ștefan Manasia