„Vrând să fac un dar poeților români – de la care în tinerețe am primit inestimabile daruri, Nichita, Cezar, Grigore – am îndrăznit o versiune românească a intraductibilelor și abstruselor poeme rilkeene. Mostre supreme ale unui discurs poetic somnambulic, desfidând nu numai logica și sintaxa curentă, dar și cea poetică, aceste Elegii… sunt, cred eu, un vârf, dacă nu un monument al spiritualității moderne europene. Sunt fericit că limba română a strămoșilor mei și a marilor poeți români a primit și a putut cuprinde arta poetului austriac, ce se clatină și cuvântă într-un aer de o tensiune insuportabilă, între Pindar și Holderlin, un monument de vârf inegalabil, cu siguranță, al creației europene.” (Nicolae Breban)

Elegiile Duineze (în germană Duineser Elegien) sunt o colecție de zece elegii scrise de poetul boem – austriac Rainer Maria Rilke.

Recunoscut pe scară largă ca unul dintre cei mai intensi poeți de limbă germană din punct de vedere liric și-a început elegiile în 1912, în timp ce era oaspete al prințesei Marie von Thurn und Taxis la Castelul Duino, lângă Trieste. Poeziile au fost dedicate prințesei la publicarea lor în 1923. În această perioadă de zece ani, elegiile au rămas incomplete perioade lungi de timp, deoarece Rilke a avut frecvente episoade de depresie severă – unele dintre ele fiind legate de evenimentele Primului Război Mondial și de recrutarea în armată. În afară de scurte perioade de scriere în 1913 și 1915, nu a revenit la operă decât la câțiva ani după încheierea războiului. Cu o izbucnire bruscă și reînnoită de scriere frenetică, pe care a descris-o drept o „furtună nemărginită, un uragan al spiritului” — a finalizat colecția în februarie 1922, în timp ce se afla la Château de Muzot din Veyras, Elveția. După publicarea lor în 1923, Elegiile Duineze au fost curând recunoscute drept cea mai importantă lucrare a sa.

Elegiile Duineze sunt poezii intens religioase, mistice , care folosesc simbolismul îngerilor și al mântuirii, dar într-un mod atipic interpretărilor creștine. Rilke începe prima elegie cu o invocație a disperării filosofice, întrebând: „Cine, când eu strig, mă aude cu adevărat din legiunile îngerilor?” și mai târziu declară că „fiecare înger este înspăimântător” (Jeder Engel ist schrecklich ). Deși etichetarea acestor poezii drept „elegii” ar implica de obicei melancolie și lamentare, multe pasaje sunt marcate de energia lor pozitivă. Împreună, Elegiile Duineze sunt descrise ca o metamorfoză a „chinului ontologic” al lui Rilke și un „monolog pasionat despre acceptarea existenței umane”, discutând teme precum limitările și insuficiența condiției umane și conștiința umană fracturată… singurătatea omului, perfecțiunea îngerilor, viața și moartea, dragostea și îndrăgostiții și sarcina poetului.

Poezia lui Rilke și în special Elegiile Duineze au influențat mulți dintre poeții și scriitorii secolului al XX-lea.