Dumnezeul meu. Despre incredere, dragoste si viata duhovniceasca

Sunt foarte multi oameni care traiesc fara Dumnezeu. Au fost oameni muncitori, familisti, cumsecade, au dus o viata linistita si buna. Atat. Nimic mai mult. Aceasta-i limita mai sus de care omul nu poate sa urce prin propriile puteri. Domnul ne cheama mai sus. Omului i s‑a dat o alta menire. El trebuie sa traiasca aceasta viata si sa treaca in vesnicie, intr‑o alta viata, plina de bucurie.

Pacatul nostru de capatai este egoismul, cautarea de a ne satis­face pe noi insine, de a ne desfata pe seama celorlalti, chiar si pe seama relatiei cu oamenii cei mai apropiati si dragi. Egoismul a devenit nebunia noastra, alienarea noastra, suferinta noastra suprema. De aceea suntem atat de nefericiti, desi suntem creati pentru fericire, ajungand chiar sa ne simtim dezamagiti de viata, sa ne imbolnavim si, intr‑un final, sa murim. Omul nu are in sine vesnicia, si de aceea, cand se desprinde de la izvorul acesteia - Dumnezeu -, incepe sa moara, sa se imbolnaveasca si sa sufere. Iata de ce pana in ziua de astazi pacatul nostru fundamental este egoismul. El este la antipodul iubirii, e opusul ei. Iubirea se sacrifica intotdeauna de dragul celui iubit, iar egoistul isi sacrifica persoanele iubite de dragul propriei persoane.

Haideti sa mergem sa‑L vedem pe Dumnezeu! Atat de mult ne‑o dorim! Am obosit sa‑L privesc pe Dumnezeu ca pe o idee si imi doresc sa ma lipesc de pieptul Lui ca Persoana, sa‑mi fie aproape, nu doar ca o persoana din fata ta, ci asa cum descrie Sfantul Simeon Noul Teolog starea de indumnezeire: "Atunci cand vine lumina, El inceteaza sa mai fie un obiect din fata ta. El iti patrunde toata fiinta pana la adancuri, tu devii acea lumina."

Traducere din limba rusa Diana Gutu.