În aceste 12 povestiri, Cehov se dovedește, cu inefabilul său amestec de luciditate tristă și umor lipsit de sarcasm, un maestru al nuanțelor și subtilităților dulci-amare ale sufletului, fără a scrie propriu-zis proză psihologică sau de idei. 

Pentru Cehov, dragostea adevărată e departe de a fi ideală și lipsită de contradicții, deși inevitabil idealizează. În mod esențial, ea se întemeiază pe o comuniune – fie și iluzorie, în cazul celor amăgiți – de simțire și valori, pe sinceritate, constanță și devotament. Scriitorul are un ochi ager și infailibil pentru diferitele ipostaze ale iubirii – de la dragostea împărtășită la cea disprețuită, la neputința sau lipsa curajului de a iubi, la dragostea frustrată ori care nu rezistă încercărilor vieții, dar și la dragostea platonică, admiratoare – și pentru diferitele surogate ale iubirii – simpla atracție fizică, senzualitatea rece, mila, condescendența, rutina, nevoia egoistă de a plăcea, de siguranță ori statut. Nimic din ceea ce e omenesc nu scapă observației sale chirurgicale, și totuși profund înțelegătoare. În cele din urmă, în spiritul lui umanist, dragostea între un bărbat și o femeie este legată de un caracter bun și de credința în artă, știință ori în profesie – cu alte cuvinte, în latura nobilă a naturii umane.