„Spirit rebel și autodidact ultraperformant, Ion Monoran a inițiat, în anii ’70, o serie de bătălii literare de care cei vizați, mai mult ca sigur, nu prinseseră de veste. Miza cea mare nu era poezia oficială, lirica patriotardă de pagina întâi, lesne de pus la colț dintr-un condei, ci acei poeți contemporani incapabili să se desprindă de canonul interbelic, dar și congeneri ai săi care, în loc să-și croiască un destin literar propriu, se mulțumeau să nichitizeze, să blandianizeze, să păunescianizeze. Insurgența sa nu se limita la tărâmul estetic, ea dădea buzna și peste alte tabuuri și prejudecăți – sociale, politice, etice. Din poziția sa de «proletar», Monoran își punea la dispoziție biografia, în dezvoltări antilirice de mare forță, pentru a ne confirma că național-comunismul autohton a fost un sistem de factură kakotopică.“ — VIOREL MARINEASA

La douăzeci de ani, când m-am îndrăgostit de expresionismul german, mă consideram Barbu Lăutaru cu moartea pe gură. Am stat un an fără serviciu, hoinăream prin parcuri şi cafenele cu Trakl, cu Rilke, cu P. Celan în traducerea N. Cassian, cu Roethke, cu J. Follain şi Poezia nordică modernă sub braţ.