Din gramaTEMAtica

Obsedat de tratate perfecte de geometrie, disperat pînă la a visa o pedagogie terapeutică după modelul Pedagogului de la Solferino, Vasile Gogea își șlefuiește poemele pînă la vecinătatea cu aforismul, calculînd cu grijă tensiunile, și ne dovedește că fantasma armoniei bîntuind o lume în declin poate fi fertilă”. (Ion Mureșan, în „Domnul Gogea, poetul”, Ziarul de Cluj, 6 iulie 1999) La antipodul spectaculosului poeziei „sociale”, întemeiate pe o hiperbolă a eului agitat și compact proclamativ, Vasile Gogea cultivă o discreție fin persiflatoare, bizuită pe o comprimare lăuntrică, adică pe o liotă a eului moral. Laconismul îi traduce îndurerata modestie. Restrîngerea, economia sunt imperativele scriiturii d-sale. Idealul poetului îl constituie experimentarea limitei: „Să locuiești la limita ființei/ să nu ai lemne, pîine, țuică/ nici cărți pe rafturi/ doar un pat/ făcut din gînduri/ și dintr-o listă de prieteni/ ce prea departe/ parcă zac”. Umbra tinde a se substitui trupului: „Tot mai multe umbre/ se-așază peste umbra mea.// încet, încet/ de-atîta greutate/ pămîntul se lasă/ și-ncepe a-nsera.// E-aproape clipa/ în care/ chiar trupul meu/ în ea se va culca”. Putem vedea în năzuința spre condensare a poetului și un mijloc de apărare. D-sa reduce suprafața de contact cu existența până la minimum, aidoma unui artist oriental ce și-ar exersa meșteșugul pînă la subtilitatea ultimă, nec plus ultra: „Suprafața mea de contact/ cu lumea/ se reduce continuu.// În curînd/ ea nu va fi/ decît un punct.// Atunci/ voi ști/ că a venit vremea/ ultimei propoziții”. Chiar dacă nu-și scrie încă „ultima propoziție”, Vasile Gogea o aproximează în tiparul poemului ultra-scurt, cu alură de haiku: „Călare pe melc/ galopez/ pe colinele verzi/ ale memoriei”.