Până relativ recent, istoria eugeniei din Europa Centrală și de Est era aproape necunoscută atât specialiștilor, cât și publicului larg. În perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XIX-lea și finalul celui de-al Doilea Război Mondial, Ungaria și România au trecut prin modificări teritoriale şi transformări demografice profunde. În această perioadă, eugeniștii români și maghiari, dar și cei germani au publicat substanțial despre așa-zisa știință a îmbunătățirii rasei umane, s-au organizat în societăți academice, au organizat dezbateri publice și prelegeri populare, au influențat politici sanitare, de sănătate publică și educaționale. De asemenea, unii dintre ei au contribuit la formularea și apoi punerea în practică a politicilor de excludere socială și purificare etnică, de la deportări și schimburi de populație până la Holocaust. Lucrarea trasează carierele științifice ale unor eugeniști reprezentativi din cele două țări și descrie totodată modul în care fiecare dintre ei a articulat științific teoriile eugenice propuse. Mai mult, acești autori și ideile lor eugenice sunt contextualizați pentru a-și putea găsi locul în domeniul mai larg al istoriografiei, dar și în dezbaterile curente despre memorie, moșteniri culturale, istorie comună și, nu în ultimul rând, despre resurgența etnonaționalismelor.