Cand vesnicia pogoara pe pamant

Unii cred că lumea Bisericii este lipsită de bucurie, obositoare, plicticoasă, bună pentru bătrâni și mai ales bătrâne care își petrec aici timpul în așteptarea sfârșitului. Nu, ea este un teritoriu extrem de viu și de dinamic al frumuseţii. Un teritoriu al tinereţii fără bătrâneţe. Poezia, muzica, imaginile zugrăvite, dansul liturgic, toate sunt lua­te întru tandră și măiastră, fascinantă întâlnire și însoţire cu Dumnezeu. Un loc al descoperirii de sine prin frumuseţe. Un loc al întâlnirii cu Dumnezeu, dar și al întâlnirii cu celălalt și, nu în ultimul rând, al întâlnirii cu sine. Iar sărbătorile sunt răstimpuri privilegiate ale acestor întâlniri‑însoțiri. S‑ar cuveni ca întâlnirile noastre, la diferite niveluri, de la ceaiul sau vinul băut în tihnă cu un prieten până la orice sobor bisericesc sau lumesc, de mai mici sau mai mari dimensiuni, să devină sărbători celor ce iau parte la ele. Pe urmă, Iubirea, Prietenia, Poesia, Frumusețea se cer a fi potrivit trăite ca sărbători ale spiritului și ale duhului, ca schimbare de ritm, ca săltare de inimă, ca intensificare a respirării, până la tăierea ei prin emoția indusă.