După un cutremur care șterge un sat de pe hartă, câțiva bărbați rămân izolați pe munte, într-un loc unde ceața nu se mai risipește. Sunt salvați de sub ruine de niște călugărițe care păzesc rămășițele unei mănăstiri uitate. Cu familiile rămase jos și nicio cale limpede de întoarcere, rămân: la început – din recunoștință, apoi – dintr-un simț al datoriei care nu le aparține pe deplin.

Amza simte că pământul îl recunoaște. Că trecutul nu e mort, ci doar ținut sub piatră. Că unele legăminte nu se spun cu glas tare – ele se trăiesc, până la capăt.

Munca începe firesc, fără poruncă. Mănăstirea se ridică. Zidurile cad, se înalță, cad din nou, însă locul nu se grăbește să-i lase să plece. Privirile se schimbă. Tăcerile se adâncesc. Muntele pare să asculte fiecare pas, fiecare ezitare, fiecare gând nerostit.

Călugărițele este o poveste despre locuri care nu vor să fie părăsite, despre credință și vină, despre ce se clădește cu mâinile și ce se plătește cu sufletul.

Un hotar pe care îl treci o singură dată și dincolo de care nu mai ești sigur cine ești.