Se simte că această carte e diferită. Are melancolia unui roman vechi și intensitatea unui sărut interzis. Pentru mine, a fost ca un vals lent, cu pași grei, dar fermecători. Julia Quinn e la cel mai bun nivel aici.

Povestea dintre Michael și Francesca e, de fapt, o lecție despre timp. Despre cum uneori trebuie să pierzi ceva important ca să înțelegi ce ai nevoie. Cadrul regency rămâne, dar emoția e mult mai contemporană.

Cartea subliniază excelent cât de delicată este granița dintre iubire și vinovăție. Michael, ca narator masculin, oferă o voce rară în romance. Își expune slăbiciunile fără patetism, iar asta îl face memorabil.

Nu e doar povestea de dragoste. E vinovăția, dorința, așteptarea. Am fost efectiv în rollercoaster. Și apoi am închis cartea și am stat 20 de minute cu ea în brațe, ca o văduvă de ficțiune.

Dragă Julia Quinn, de ce ai decis să-mi dai un bărbat care iubește o femeie măritată și totuși să mă facă să țin cu el?! Ce fel de magie regency e asta? Îl iubesc pe Michael. Și, sincer, aș fi spus DA chiar și în doliu.

Michael este genul de gentleman care-ți dovedește că bunele maniere pot ascunde o criză emoțională. Și totuși îl ador, cum să nu te întrebi dacă și tu ai fi la fel de dispusă să riști totul pentru o singură privire?

Când mi-am dat seama că o carte romantică începe cu moartea soțului... am zis: hmm, interesant. Când am aflat că eroul era prietenul cel mai bun al soțului mort... am zis: scandalos!