„Există poeți a căror muncă poate fi explicată, dar există și poeți inexplicabili, cum e César Vallejo. Însă a fi incapabil să explici nu înseamnă că ești incapabil să înțelegi, chiar dacă poemele lor sunt incomprehensibile, cu totul ermetice. [...] Poezia lui Vallejo este cea a condiției umane. Ea ține de realitatea existențială în care se alcătuiesc viețile bărbaților și ale femeilor: incertitudinea despre originea și viitorul nostru pe acest pământ; extremele suferinței și ale disperării pe care le poate atinge ființa umană; și, de asemenea, intensitatea emoțiilor noastre atunci când ne înving iubirea, excitația, mila sau nostalgia. [...] Ea ne face să simțim adevăratele fibre ale existenței, ea ne dezbracă de tot ceea ce este incidental și trecător și ne reconfortează cu ceea ce este esențial în noi: cu faptul că suntem muritori, cu disperata noastră dorință de a ajunge la transcendență și oarecum de a supraviețui morții, cu absurdul, cu erorile și confuziile care hotărăsc destinele noastre individuale." Mario Vargas Llosa Piatră neagră pe o piatră albă Eu voi muri-n Paris pe-o zi cu ploaie, de care-aș zice că-mi reamintesc. Eu voi muri-n Paris – nu mă feresc – poate-într-o joi, cum e și azi, pe toamnă. Va fi o joi, ca azi, când eu prozaic înșir aceste versuri, simțind că am și umerii prost puși, nicicând pe drumul meu n-am fost ca azi mai singur, cum mă văd. César Vallejo a murit, lovit de toți, rău n-a făcut la nimeni; dar au tot dat în el cu parul greu sau c-o frânghie groasă; are martori aceste joi și oasele din umeri, singurătatea, ploaia, drumurile...