Un cuib din noua cutii

Era o scenă care mi se întipări în minte. În timp ce examina calul, pupilele ei delicate arătau pe rând panică și stăpânire de sine – o stăpânire mai des întâlnită la bărbați decât la femei. Heiti avea pieptul plat, picioare groase și rotunjimi ușoare în jurul taliei. Câteva fire albe și picături din soluția folosită pentru a țesăla calul se lipiseră de abdomenul ei plat. Aura umedă de la fereastra îngustă, un fenomen obișnuit în sezonul ploios, se răsfrângea asupra calului din față, precum și asupra celor doi din spate. În timp ce muta corpul voluminos, dar ușor al calului, copitele produceau un sunet înșelător pe vechea podea fină de castan – era sunetul pașilor mărunți din visele celorlalți doi cai albi aflați în străfundul sălii, sunetul morților. Din când în când, mintea mi rătăcea și nu mă mai concentram pe calul lui Heiti, ci mă gândeam la casa în care închiriasem o cameră. Era o casă ternă și posomorâtă, care avea în curte câțiva salcâmi chinezești.