„Iubitorul de pustie şi liniştitul cu adevărat a iubit calea cea strîmtă, ca pe una ce este plină de scîrbe şi aduce degrab către viaţa cea veşnică, de care cei mai mulţi, fiind fără de minte, fug. Şi de-a pururea trece cu vederea pe [calea] cea răsfăţată pierzătoare de suflete, ca pe ceea ce este lată şi largă şi dulce trîndavilor. Iubitorul de linişte şi iubitorul de pustie nu se sîrguieşte a face rodurile rele, ci frumoase şi bune pe acestea, fiind folositoare spre mîncare fiecărui înţelept. Căci pe putrejune o urăşte foarte, ca pe ceea ce este materie a focului. Tăcutul şi iubitorul de pustie şi liniştitul, deşi de oameni se sfieşte pentru Domnul, dar nu încetează mărturisind credinţa prin lucruri şi prin cuvinte, şi acesta se arată mai ales propovăduitor mai strălucit al ei, ca unul ce din lucruri bune arată luminos că pe credinţa pe care a cîştigat-o o ţine viind întru adîncul inimii sale. Tăcutul şi liniştitul se supune bine Celui ce porunceşte: «Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi cu sarcini grele, veniţi să luaţi jugul Meu cel prea-bun şi sarcina cea uşoară şi fără de durere, spre odihnire». Şi ca în scurt să zic cea mai mare şi mai bună, iubitorul de pustie şi iubitorul de linişte şi prea-blîndul este nu numai ucenic şi următor al Mîntuitorului nostru cel de obşte, ci şi frate prea-adevărat şi împreună călător cu Dînsul.“