Laura T. Ilea scrie un eseu-performance, hibrid, în care coexistă euforia speculaţiei filosofice dezinhibate, nonacademice, cu proza de inspiraţie autobiografică, interesată de sinuoasele coagulări identitare. Soluţiile temporare la dilemele intelectuale par a veni dinspre opţiunea pentru dialogul intercultural, care flexibilizează coduri și maniere de gândire, altfel spus, dinspre un nomadism existenţial (și teoretic totodată). Invocând faimoase mode și cotituri ale teoriei ultimelor decenii, de la direcţii feministe recente la noile materialisme, Laura T. Ilea se revendică nu atât de la vreo școală critică anume, cât mai degrabă de la gândirea în alertă, „de-sedentarizată“, în descendenţa unui scriitor neînseriabil ca Marcel Moreau, iar verva ei polemică se îndreaptă împotriva rigidităţii oricărui jargon știinţific, a parohialismului unor comunităţi interpretative care vor să domine scena intelectuală de astăzi. Laura Pavel

Nomadului îi șade bine cu drumul; sedentarului – cu drama. Pe când, pentru Deleuze, nomadul pur nu se scoală din fotoliu, Laura Ilea e peregrină, a străbătut deșerturi, unde femeile nici nu se mai privesc de dinafară, nici nu mai sunt întrerupte de fotografii ori de eros. Îndepărtându-le de tehnoTerra, o energie vitală le animă. Ea produce noul, noul contemporan, uneori împingând condiţia umană înspre o revoluţie planetară, spre Marte, poate, dincolo de apogeul hibridului, unde heterotopiile scufundă hărţile. Ca lumea să nu fie autoimundă, ea trebuie să devină nomadă. Călin-Andrei Mihăilescu