„Suntem cu toții niște umbre

De om dezamăgit un pic,

Ne consolăm însă cu gândul

Că omul e și mai pitic.

Suntem cu toții cam ridicoli

Și la gândire cam greoi,

Dar omul fără sens în viață

E mai ridicol decât noi.“

Fiecare grădină are piticii ei: bucătari, florari sau jucători de cărți, pitici cu telefon, binoclu sau telecomandă. Din plastic, ceramică, ghips sau lemn.

Din când în când, se strâng cu toții sub clar de lună pentru a se încărca de energie și... a mai uita de oameni. Neglijate, micile obiecte-ființe hotărăsc să părăsească grădinile, la îndemnul lui Filip, băiatul care le călăuzește, roiuri-roiuri, cu sunetul legendar al fluierului.

Revolta piticilor naște o aprigă dezbatere publică despre sensul vieții, iar proprietarii lor, cu sufletul răscolit, își cântăresc cu luciditate idealurile pierdute și bucuriile uitate.