Copila-Stea

“Luni. Pauza de pranz.

De data asta am stat nemiscat cand Copila-Stea s-a indreptat spre masa mea in drum spre iesire. Eram cu spatele la ea. Vedeam cum ochii lui Kevin ii urmaresc miscarile, cum se maresc vazand ca se apropie. Apoi ochii i s-au oprit, gura i s-a deschis intr-un zambet malitios si parca totul se oprise in afara de zanganitul tigailor de la bucatarie, iar ceafa mea ardea in flacari.

— Cu placere, am auzit-o spunand melodios.

Primul gand a fost „Ce?" si dintr-odata am stiut.

Am stiut ce trebuie sa fac. Trebuia sa ma intorc si sa vorbesc cu ea si am stiut ca nu va pleca pana n-o voi face. Era prosteste, ce copilarie sa fiu inspaimantat de ea! Pana la urma, de ce ma temeam?

M-am intors. Ma simteam greu, de parca m-as fi miscat in apa, de parca trebuia sa infrunt mult mai mult decat o fata de clasa a zecea cu nume ciudat. Am dat cu ochii de floarea tipatoare de pe geanta ei - parea pictata de mana - si in sfarsit i-am intalnit privirea.

— Mersi de felicitare, i-am spus.

Zambetul ei a facut floarea sa paleasca. Apoi a plecat.

Kevin a dat din cap ranjind.

— E indragostita.

— Prostii, am spus.

— E mega-indragostita.

— E caraghioasa, atata tot.

Clopotelul a sunat. Ne-am adunat lucrurile si am plecat.

Tot restul zilei am fost ametit. O bata de baseball ar fi putut sa ma loveasca mai tare ca zambetul acela. Aveam saisprezece ani, cate mii de zambete nu-mi fusesera adresate? Atunci de ce aveam impresia ca asta e primul?

Dupa ore, pasii m-au dus spre clasa ei. Tremuram. Aveam fluturi in stomac. Habar n-aveam ce-as fi facut daca o vedeam. Stiam doar ca nu putusem sa nu ma duc.

Ea nu era. M-am grabit pe coridoare. Am alergat afara. Lumea urca in autobuze. Masinile erau bagate in viteza. Peste tot erau sute de elevi. Luni de zile fusese peste tot, de data asta nu era niciunde.

I-am auzit numele. Numele ei. Aceleasi patru silabe, aceleasi zece litere pe care le auzisem tot anul, dar, dintr-odata, mi s-a parut sunetul cel mai cristalin din lume.”