Cand tata mi-a aratat Universul

Să ne bucurăm de fiecare clipă

Un băiat și tatăl său pleacă într-o plimbare de seară prin împrejurimile orășelului în care locuiesc. Motivul: tatăl vrea să-i arate fiului marele și infinitul Univers. Va fi, fără îndoială, o experiență de neuitat pentru copil, crede tatăl. Cum să nu fii impresionat de măreția Universului?

Dar Ulf Stark e un scriitor prea bun pentru a lăsa povestea s-o pornească într-o direcție previzibilă. Desigur, e palpitant să descoperi Universul. Dar… ce e acela? se întreabă copilul din carte. Universul e totul, îi spune tatăl, cu siguranța adultului care crede că are toate răspunsurile. Aha. Atunci, uite, magazinul din colț, unde merg în fiecare zi, e și el din Univers? Și magazinul de unelte? Și parcul? Așa, pustiu și cu frunze uscate pe jos? Și cum îl ia tatăl în brațe pe copil ca să traverseze pârâul – e foarte plăcut să te mai țină tata în brațe, chiar dacă acum ești cam măricel – tot din Univers e și asta? Sau cum fluieră tata în aerul rece de toamnă, în această seară care pare ca oricare alta și e, în același timp, de neuitat – tot din Univers e, serios? Chiar și firul ăsta de iarbă, și piatra, și melcul care se târăște pe ea? 

O amintire caldă și emoționantă din copilărie, s-ar putea spune. Uneori, lucrurile cele mai valoroase pentru un copil nu sunt cele pe care noi, părinții, le credem importante. Tocmai de aceea, Ulf Stark îl „aduce la realitate“ pe adultul din carte prin întâmplarea amuzantă și copilărească de la final. Sigur, stelele și galaxiile și spațiul infinit sunt mărețe. Dar, în universul unui copil, apropierea, tandrețea și emoția dintr-o seară petrecută cu tata vor rămâne o amintire a cărei lumină, ca a unei stele care s-a stins, va învinge timpul. Și se va transforma, poate, într-o poveste.