Auschwitz, ultima statie. Povestea mea din lagar, 1943-1945

O marturie din iadul de sarma ghimpata, singura carte scrisa la Auschwitz inca din timpul razboiului, recuperata dupa aproape 75 de ani de la prima editie si aflata in curs de aparitie in peste 30 de tari.

 

Auschwitz, ultima statie. Povestea mea din lagar, 1943-1945 este o relatare coplesitoare, in care se regasesc atrocitati, suferinta, degradare fizica si morala, dar si solidaritate si incredere, consemnata aproape in timp real, cu sclipiri de iubire si speranta ce lumineaza, fie si pentru o clipa, unul dintre cele mai cumplite locuri cunoscute, sinonim cu infernul. Scotand la iveala si ceea ce este mai rau, si ceea ce este mai bun in fiinta omeneasca, povestea lui Eddy de Wind este o lectie unica, mereu de actualitate, mereu citita ca un avertisment.

 

In 1943, tanarul medic Eddy de Wind se ofera voluntar pentru a merge sa lucreze in lagarul de tranzit de la Westerbork, in care ajung toti evreii din estul Olandei. Are motive sa creada ca isi va gasi acolo mama. Dar ea a fost deja trimisa la Auschwitz. La Westerbork se indragosteste de Friedel, iar in scurt timp sunt si ei trimisi la Auschwitz. Eddy este repartizat in Blocul 9, unde face parte din personalul medical, iar Friedel in Blocul 10, cumplitul Experimentenblock, de unde isi alege victimele Josef Mengele. Eddy si Friedel supravietuiesc, dar nu reusesc sa ramana impreuna. In incercarea de a-si sterge urmele, nazistii vor sa goleasca rapid lagarul, iar Friedel porneste intr-unul dintre "marsurile mortii". Eddy ramane inca o vreme in lagarul eliberat pentru a-i ingriji pe bolnavi, si atunci isi scrie povestea. Pe de o parte, se teme ca manuscrisul sau ar putea cadea in maini nepotrivite; pe de alta parte, oroarea si povara celor traite la Auschwitz ii produc atata suferinta, incat nu gaseste putere sa scrie la persoana intai, ci la persoana a treia, folosindu-se de un personaj inventat.

 

Pentru mine, aceasta e marturia suprema despre Holocaust. - Heather Morris, autoarea bestsellerului Tatuatorul de la Auschwitz

Fragment din cartea "Auschwitz, ultima statie" de Eddy de Wind:

 

"In fiecare seara venea in lagar Rapportfurer-ul, periculosul Oberschalfuhrer Claussen. Se plimba mereu cu un bici de calarie in mana. Daca intrai in raza lui si primeai doar o lovitura de bici, te puteai socoti norocos. Cand intra in lagar, rasuna in semn de avertizare un fluierat ascutit si strident. Toti cei care-l auzeau fluierau la randul lor, iar oricat se enerva Claussen, nu reusise inca sa prinda pe nimeni fluierand. Insa apoi isi descarca furia. Vai de soarta ta daca avea vreun comentariu de facut despre tine, daca aveai parul prea lung, daca la salut nu statusesi suficient de teapan, daca zambeai, daca, din orice motiv, nu-i convenea ceva. Nu trecea nici o seara rara ca macar un om sa fie batut mar, dar situatia era rezonabila, daca o comparai spre exemplu cu Birkenau sau cu Buna, asa numitul Auschwitz II.

Auschwitz I, unde era Hans, era lagarul-model. Block-urile erau din caramida, pentru toti oamenii existau paturi. Acolo se aflau marile depozite, din care fiecare putea sterpeli cate ceva, tot acolo se afla si infirmeria-model. Insa situatia din Auschwitz I nu era norma pentru intregul complex Auschwitz, dupa cum ii povestise tanarul cu care Hans vorbise in acea seara si care venise din Buna. El ajunsese cu o luna in urma, odata cu Hans, dar fusese trimis impreuna cu alti 228 de barbati in Buna, aflat la doua ore de mers pe jos. Era un complex enorm de fabrici, care continua sa se extinda.

Cei mai multi lucrau la cabluri, altii erau in comandourile de beton. Nu era usor sa cari toata ziua saci de ciment de saptezeci si cinci de kilograme, si pe deasupra in pas alergator. Tanarul il invita pe Hans sa incerce sa-si inchipuie cum s-ar fi simtit el seara. Erau pusi sa care sacii pe o distanta de peste o suta de metri, de la trenurile cu ecartament ingust pana la malaxorul de ciment, iar la fiecare zece metri era instalat cate un Kapo sau un SS-ist, impartind lovituri ca sa tina ritmul alert. Prima victima a cazut chiar in prima zi.

Si-l mai amintea Hans pe Plaut, acel infirmier competent din Westerbork? Pe seama lui racusera un vechi truc. La cele patru colturi ale terenului in care lucrau erau patru paznici, nefiind permis sa parasesti acea zona. SS-istul de la malaxorul de ciment ii ordonase lui Plaut sa aduca o cutie aflata in afara terenului ingradit. Cand Plaut ezitase, ii trasese o lovitura cu lopata peste cap. Nu-i ramasese altceva de facut decat sa mearga dupa cutie, dar cand trecuse de linia dintre paznici, il impuscasera."