Rasfoieste cartea Umbrele care ne despart de Tricia Levenseller

Nu au găsit niciodată trupul primului şi singurului băiat care mi-a frânt inima. Și nici nu o vor face.

L-am îngropat pe Hektor Galanis Într-o groapă atât de adâncă, încât nici diavolii care cutreieră pământul nu au putut ajunge la el.

Visul meu era despre el, despre ziua în care mi-a spus că fusese distractiv, dar că o terminase cu mine. O altă fată îi atrăsese privirea. Nici nu-mi mai amintesc numele ei. În acel moment, nu mă puteam gândi decât 1a faptul că îi dăruisem totul lui Hektor: primul meu sărut, dragostea mea, corpul meu.

Şi, când i-am spus că îl iubesc, tot ce a avut de spus a fost „Mersi, dar cred că este timpul să ne despartim”.

A mai avut şi alte lucruri de zis. Când i-am înfipt pumnalul în piept, cuvintele s-au revărsat din el aproape la fel de repede ca sângele.

Reacţia mea l-a luat prin surprindere. De altfel, şi pe mine. Abia mi-am amintit cum am înșfăcat pumnalul dăruit de tata la cea de-a cincisprezecea mea aniversare, de acum trei luni, unul cu mânerul bătut cu nestemate și cu lama de un luciu argintiu, dar îmi amintesc că sângele lui Hektor se potrivea cu rubinele încrustate.

Îmi mai amintesc şi ce anume mi-a ajutat mintea, intr-un final, să-mi prindă din urmă inima tulburată, care bătea putere: ultimul cuvânt rostit de buzele lui Hektor.

Alessandra.

Ultimul lui cuvânt a fost numele meu. Ultimul lui gând fost despre mine.

Am câştigat.

Acea conştientizare pune acum stăpânire pe mine, aşa cum a făcut-o în urmă cu trei ani. Acel sentiment de justiţie, de pace.

Ridic braţele, întinzându-mă ca o pisică, după care mă rostogolesc în pat.

O pereche de ochi căprui se află la doar câţiva centimetri de ai mei.

- Pe toţi dracii, Myron, de ce te holbezi la mine? întreb.

Mă sărută apăsat pe umărul gol.

- Pentru că eşti frumoasă.

Stă întins pe o parte, cu capul sprijinit pe pumnul strâns. Cearşafurile îl acoperă de la brâu în jos. Este atât de înalt, că e de mirare cum are loc în patul meu. Bucle rebele îi acoperă fruntea, aşa că îşi dă capul pe spate, ca să şi le dea din ochi. Mirosul de lemn de santal şi sudoare se revarsă peste mine.

Ţin cearşafurile cu o mână deasupra pieptului în timp ce mă ridic în sezut.

- Noaptea trecută a fost distractiv, dar ar trebui să pleci.

Astăzi am multe de făcut.

Myron se uită fix 1a pieptul meu şi îmi dau ochii peste cap.

- Poate din nou mai târziu? sugerez eu.

Ridică privirea spre mine, apoi ochii îi zboară iar, cu subînţeles, la pieptul meu.

Nu, stai. Nu la pieptul meu. La mâna care ţine cearşeafurile în loc şi la greutatea suplimentară pe care o simt acum acolo.

Am un diamant pe deget. Este frumos, tăiat în formă de ou şi îngropat în aur.