Rasfoieste cartea Eu sunt 70072 de Lidia Maksymowicz, Paolo Rodari

Mama Anna nu rezistă tensiunii. Parcă ar fi convinsă că pe ușa trenului va coborî Luda, cea pe care a lăsat-o cu ani în urmă în lagăr, fetița de patru ani pe care credea că a pierdut-o pentru totdeauna, fetița – vor spune istoricii – care a petrecut mai mult timp decât oricare alta la Birkenau. Și-atunci leșină, înainte chiar să ne putem privi în ochi. Personalul medical se grăbește să ajungă la ea. Cobor primele trepte, reușesc doar să întrevăd o femeie transportată pe o targă. Mă întâmpină doar tatăl meu. Plânge, emoționat. Oamenii din jur sunt îmbrăcați cu paltoane groase și au fulare la gât. Femeile poartă fulare în jurul capului, ca și cum ar fi baticuri. Este soare, dar primăvara moscovită se luptă cu iarna. Fotografii continuă să ne pozeze, câțiva reporteri încearcă să scoată câteva declarații de la mine, nu am uitat limba rusă, dar mi-e greu să formulez propoziții care să aibă sens. Părinții mei adoptivi se fac scut, împreună cu reprezentanții guvernului, chiar dacă reușesc cu greu să mă ia de acolo. Mass-media este nespus de dezamăgită. Nu au asistat la mult așteptata îmbrățișare de pe peron. Mama este dusă la un hotel din centru. Mă duc și pe mine acolo. Și, în sfârșit, într-o sală de protocol, ochii noștri se întâlnesc din nou după atâția ani. Mama plânge și se apropie de mine, îmi ia chipul în palme. Închide ochii în timp ce eu îi țin larg deschiși pe ai mei, incapabilă să scot o vorbă. Luda, Luda, spune ea, a trecut prea mult timp... Se aștepta să-și găsească fetița, dar găsește o femeie. Tot eu sunt, dar m-am schimbat mult.