Rasfoieste cartea Minciuna lui Michelangelo. Editie cartonata (resigilat) de Igor Bergler
Câțiva oaspeți mai subțiri, eleganți, cu chipuri distinse, între două vârste, aflați în apropierea celor doi băieți – care fuseseră până la urmă eliberați de ghidul cel volubil, acum extenuat –, vorbeau despre absurditatea diferitelor superstiții și despre șarlatania practicată de unii preoți care măsluiau icoane ce plâng și apariții cristice în scorburi de copaci sau în mămăligă. Mohammad recunoscu doi cardinali și un episcop între ei.
– Nu mâncăm și noi ceva? întrebă Silviu arătând cu mâna la cetele de tineri auriți care purtau pe penisuri tăvi cu bunătăți.
Dovlecei umpluți cu stafide, prăjituri trase în unt, cu șofran, coșuri cu găini de lemn care cloceau ouă de păun ce se dovedeau a fi din cocă moale, umplută cu ciuperci. Apăru apoi un măgăruș din bronz corintian, cu două desagi umplute cu măsline negre și verzi. Din gura întredeschisă curgeau cârnăciori rumeniți la vatră, iar sub burta măgărușului, rodii și prune siriene imitau cărbunii.
Până la urmă se apropiară timid de o tavă uriașă cu emblema lui Priap desenată din plăcinte și puseră mâna pe un vin căruia i se spunea falernian. Efebul care turna în cupe le spuse că provenea din viile opimene ale stăpânului său. Felurile de mâncare începură să sosească din abundență. Cei doi băieți ar fi vrut să știe ce sunt toate, atât de variate și de interesante erau, ca scroafa la care sugeau cinci purceluși care se dovediră a fi săculețe cu curmale tebane și smochine siriene sau hârciogii acoperiți cu miere și susan. Dar nu apucară să urmărească toate bunătățile care treceau prin fața lor, pentru că amfitrionul, ridicat pe brațe de patru efebi africani – toți trași într-o peliculă aurie care contrasta puternic cu abanosul natural al pielii lor, creând o potrivire perfectă de culori –, începu să urle:
– Și acum, abia acum, vine marea surpriză, capodopera absolută a gastronomiei mascate! N-o să ghiciți niciodată, prieteni, ce e asta!
Și zicând aceste vorbe îi făcu semn unuia pe care-l numi „favoritul meu, Cresus“, un individ cu dinții stricați și ochii roșii, să aducă vedeta serii.
– Ăștia sunt nebuni, spuse Mohammad ca pentru sine în timp ce trăia un extaz bahico-estetic. Au refăcut ospățul lui Trimalchio.
Silviu nu părea să audă ori să înțeleagă, atât era de absorbit de spectacol.
Se stinseră luminile și șase băieți goi pușcă, cu brățări la gleznă și încălțați în sandale argintii, aduseră, împingând o instalație pe roți, o coloană venețiană imensă cu un leu tronând deasupra, aproape identică cu cea a Sfântului Marcu din Veneția. Alături, o a doua coloană, tot venețiană, o copia la scară mai mică pe cea a Sfântului Teodor. Numai că în loc de granit și marmură, precum surorile lor mai mari, erau făcute din frișcă strălucitoare, aerată ca vata de zahăr.
Amfitrionul fu coborât și i se înmână o sabie. Dintr-o lovitură reteză pe verticală prima coloană. Începură să curgă, ca dintr-un corn al abundenței, toate dulciurile pe care lumea romană și cea greacă la un loc și le imaginaseră vreodată. Se auziră chiote de bucurie. A doua ridicare a sabiei făcu lumea să amuțească în așteptarea următoarei surprize. Sabia căzu asupra coloanei Sfântului Teodor. În loc de chiote de veselie se auziră țipete de groază. Din interiorul coloanei apăru o mână cu degetul mare retezat de la bază, pentru ca, în clipa următoare, să se ivească silueta unui om așezat în fund, cu burta despicată din care se revărsau intestinele și organele interne. O funie îi încolăcise gâtul. Ochii îi erau ieșiți din orbite, ca și când ar fi fost sugrumat înainte de a fi sfârtecat, iar corpul ars părea să fi fost fript la grătar. Deasupra capului, pe un disc improvizat, ca o aură de înger, se putea citi: „Am dus boul la abator“. Se creă panică și lumea o luă la fugă care încotro, îngrozită de moarte. Doar Mohammad, pietrificat în fața cadavrului, îl recunoscu pe cardinalul Bucculi, cel care fusese în cărți pentru scaunul papal după trecerea la cele veșnice a lui Ioan Paul al II-lea.