Rasfoieste cartea Sufletul lumii de Camelia Cavadia

E primăvară, am 27 de ani și urmează să nasc. O nouă contracție îmi strânge burta într-un fel de crampă, pe care n-o pot compara cu nimic. Însă durerea-mi face bine și mă ajută să-mi țin gândurile adunate. Mă concentrez asupra ei și asupra primăverii de la geam. Care e și ea dureros de frumoasă, de proaspătă, de clară. Patul alb de spital aseptic și fără parfum mă plasează undeva într-un spațiu la limita concretului. Știu bine unde sunt, cu toate astea, parcă plutesc într-un tunel de trecere. Durerea crește și e mai mare decât mă aștept, așa că strâng ochii și pumnii, gândindu-mă că asta o să mă ajute. Nu mă ajută, din contră, sunt toată o durere. Care, din fericire, se oprește. Am timp să mă mai uit o dată pe geam, să mă-ncarc cu bucuria pomilor ce se-nclină când într-o parte, când în cealaltă. Apoi durerea mă ia și mă lasă, mă ia și mă lasă, până devine continuă.

-Mergem în sală, mă anunță doctorița, care e toată un zâmbet.

De-acolo de deasupra mea, mă privește încurajator. N-apucă să mă urce pe masă că durerile erup din mine ca dintr-un vulcan și nu e nimic în corp care să nu mă doară. Oasele se deplasează de la locul lor și oare doar eu le aud pârâitul? Cutia toracică se deschide ca un acordeon întins la maximum. Până și la gât simt că-mi trage cineva de venele proeminente. Vreau să țip, dar n-am putere nici măcar să respir, iar doctorița o ține una și bună: Împinge! Durerea mi se strepezește între dinți și o senzație puternică înaintează spre mine.