Rasfoieste cartea Pianistul de Wladyslaw Szpilman
"Eram singur. Nu numai in cladire sau in cartier, ci singur in tot orasul care pana nu demult numara un milion si jumatate de locuitori si era unul dintre cele mai bogate si frumoase orase din Europa. Acum insa era in ruine, plin de cladiri arse si prabusite, sub care erau ingropate monumentele de cultura ale intregii natiuni, adunate in veacuri, si trupurile miilor de oameni ucisi, descompunandu-se in caldura ultimelor zile din aceasta toamna.
In timpul zilei, printre daramaturi bantuiau fel de fel de oameni din afara orasului – hoti, vagabonzi. Se furisau cu lopeti pe umeri si scotoceau prin pivnitele caselor. Unul a ajuns si la ruinele cladirii in care ma aflam. Nu trebuia sa ma gaseasca. Nimeni nu trebuia sa stie ca sunt acolo. Cand a urcat scarile si era deja aproape de etajul meu, am racnit cu o voce aspra, amenintatoare:
- Was ist los? Rrraus!!! A fugit ca un sobolan speriat: ultimul dintre nemernici, inspaimantat de vocea mea, ultimul prapadit ramas in viata.
La sfarsitul lui octombrie, din podul meu, am vazut cum unul dintre grupurile acelea de hiene a fost surprins de nemti. Hotii au incercat sa explice. Repetau tot timpul: „Din Pruszkow, din Pruszkow...", aratand spre vest. SS-istii au pus patru dintre ei la zidul cel mai apropiat si i-au impuscat pe loc, cu toate rugamintile lor sa-i lase in viata. Celorlalti le-au ordonat sa sape o groapa in gradina uneia dintre vile, sa ingroape acolo cadavrele si s-o stearga. De atunci nici macar hotii nu au mai trecut prin cartier, al carui singur locuitor ramasesem.
Se apropia 1 noiembrie, se facuse frig, mai ales noaptea. Ca sa nu innebunesc de singuratate, am hotarat sa-mi organizez viata cat mai disciplinat. Aveam si acum ceasul, un Omega de dinainte de razboi, pe care, impreuna cu stiloul, il pazisem ca pe ochii din cap, fiind singura mea avere. Dupa ceasul acesta intors constiincios mi-am intocmit un plan de activitate. Toata ziua stateam intins, fara sa ma misc, ca sa crut putinele forte care-mi ramasesera. O singura data, pe la amiaza, intindeam mana dupa pesmetii aflati alaturi si o cana cu apa, dramuite cu grija, ca sa imi conserv puterile hranindu-ma regulat. De dimineata pana la masa aceea rememoram, masura dupa masura, compozitiile pe care le interpretasem candva. Aceste exercitii, dupa cum avea sa se dovedeasca mai tarziu, nu au fost lipsite de sens; dupa intoarcerea la Radio Polonia, asezandu-ma la pian, am avut tot repertoriul in memorie, ca si cum n-as fi incetat nici o clipa sa exersez in toti anii de razboi.”